”Minunile Maicii Domnului s-au citit şi se citesc mult de poporul nostru român, după care mulţi au devenit mai luminaţi, mai blânzi, mai ataşaţi binelui obştesc, fii mai buni ai Bisericii lui Dumnezeu, cetăţeni mai devotaţi ai patriei pământeşti şi cereşti. Cartea aceasta este un minunat dascăl, care edifică pe cititorii atenţi, îi clarifică în mai multe nelămuriri, îi îndrumă minunat, pentru a deveni mai buni, mai devotaţi binelui, stelei călăuzitoare pe calea vieţii şi a mântuirii. În lumina citirii şi istorisirii acestor minuni, mulţi necredincioşi disperaţi şi urători ai binelui, îmbrăţişează credinţa vie, speranţa, dragostea Sfântă, cei mândri îmbrăţişează smerenia, hulitorii slavoslavia, zgârciţii mila, necuraţii curăţia, mânioşii blândeţea, zavistnicii bunătatea, lenevoşii hărnicia, lacomii cumpătarea, sufletul întristat îşi află imediat felurite pilde de mângâiere şi încurajare sufletească. Când un bolnav greu, în agonia morţii, aude de un doctor iscusit care-l poate vindeca, sau câte un om copleşit de păcate, lepădat […]
M
”În clipa când exprimăm un lucru, reușim, în mod bizar, să-l și depreciem. Credem că ne-am scufundat în adâncurile cele mai profunde, iar când revenim la suprafață, picăturile de apă prinse de vârful degetelor noastre palide nu mai seamănă cu apa mării din care provin. Ne chinuim că am descoperit un zăcământ de comori inestimabile, dar dacă ieșim din nou la lumina zilei, vedem că n-am luat cu noi decât pietre false și cioburi de sticlă; și, cu toate acestea, în întunecimi, comoara continuă să strălucească nealterată.” Maeterlinck
„Cu excepția cazului în care sunt în afara serviciului, indiferent cât de larg este și chiar și atunci când este sincer, un zâmbet pare fals dacă fișa postului persoanei care zâmbește include zâmbetul.” Mokokoma Mokhonoana
În pântecele unei mame se aflau doi bebeluși. Unul l-a întrebat pe celălalt: „Crezi în viața de după naștere?” Celălalt a răspuns: „Desigur. Trebuie să existe ceva după naștere. Poate că suntem aici pentru a ne pregăti pentru ceea ce vom fi mai târziu.” „Prostii”, a spus primul. „Nu există viață după naștere. Ce fel de viață ar fi aceea?” Al doilea a spus: „Nu știu, dar va fi mai multă lumină decât aici. Poate că vom merge cu picioarele și vom mânca cu gura. Poate că vom avea alte simțuri pe care nu le putem înțelege acum.” Primul a răspuns: „Este absurd. Mersul este imposibil. Și mâncatul cu gura? Ridicol! Cordonul ombilical ne furnizează nutriția și tot ce avem nevoie. Dar cordonul ombilical este atât de scurt. Viața de după naștere trebuie exclusă logic.” Al doilea a insistat: „Ei bine, cred că există ceva și poate este diferit față […]

In a mother’s womb were two babies. One asked the other: “Do you believe in life after delivery?” The other replied, “Why, of course. There has to be something after delivery. Maybe we are here to prepare ourselves for what we will be later.” “Nonsense” said the first. “There is no life after delivery. What kind of life would that be?” The second said, “I don’t know, but there will be more light than here. Maybe we will walk with our legs and eat from our mouths. Maybe we will have other senses that we can’t understand now.” The first replied, “That is absurd. Walking is impossible. And eating with our mouths? Ridiculous! The umbilical cord supplies nutrition and everything we need. But the umbilical cord is so short. Life after delivery is to be logically excluded.” The second insisted, “Well I think there is something and maybe it’s different […]

„M-am născut sașiu, dislexic, bâlbâit, cu toate componentele unui eșec enorm, și faptul că sunt aici este o performanță“! Când m-am născut, nu erau semne de vreo reuşită a mea în viaţă… Aveam un strabism foarte pronunţat, eram dislexic şi abia citeam, toţi cei din jur râdeau de mine, profesori şi copii, eram numit «prostu’ clasei», mi se lipeau bilete cu apelativul ăsta în pauze pe spate, mi se spunea mereu că desenez urât şi de atunci nu prea am mai desenat. Eram în suferinţă. Înţelesesem că sunt prost, urât, şi că nu sunt bun de nimic! Apoi, în clasa a V-a, a venit un profesor care mi-a văzut un desen ascuns, şi a vorbit puţin cu mine. La urmă, m-a privit direct în ochi şi mi-a spus clar: „Tu eşti un geniu„. Iar eu am început să fiu”. Einstein spunea: „Fiecare este un geniu. Dar daca vei judeca un […]
”N-a fost nimic din ce-a putut să fie, Și ce-a putut să fie s-a sfârșit… N-a fost decât o scurtă nebunie Ce-a-nsăngerat o lamă lucioasă de cuțit!… N-am fost decât doi călători cu trenul, Ce ne-am urcat în tren fără tichete Și fără nici un alt bagaj decât refrenul Semnalului de-alarmă din perete… Dar n-am putut călători-mpreună… Și fiecare-am coborăt în căte-o gară, Că două veverițe-nspăimăntate de furtună Furtuna primei noastre nopți de toamnă ! Și-atăta tot!… Din ce-a putut să fie, N-am fost decât un searbăt început De simplu,, fapt divers”, ce nu se știe În care timp și-n care loc s-a petrecut!…” Ion Minulescu
”Ce faci tu? de-atâta vreme N-am mai rătăcit prin crânguri, N-a-ncercat să te mai cheme Dorul ca să fim iar singuri?… Haide, fii copil cuminte N-aștepta să vin la tine Să te fac cu rugăminte Să pricepi ce este bine. De-ai ști tu ce farmec dulce E sub teiul singuratic!… Vino, crângu-o să ne culce Pe-al lui pat de flori, sălbatic. Și-ochii tăi ca doi luceferi Să-i lumine ca-n trecut. Să te văd cum o să-i aperi, Dacă-oi vrea să ți-i sărut. Pe poteca înfundată Iarba deasă să ne-ascunză S-ascultăm ca și-altădată Freamătul duios de frunză. Și privind cum de povară Teiul floarea-ncepe-ați cerne Să-nvățăm pe din afară Cântul dragostei eterne.” Ion Minulescu, ”Ce faci tu?”
”- Dar pentru oameni ca noi, Ellie, nu există iertare. S-ar putea să descoperi că sentimentul de vinovăție joacă un rol mai mare în viața ta decât ai vrea. Se spune că pasiunea arde cu un motiv, dar când e vorba de o legătură extraconjugală, nu au de suferit doar cei implicați. – Vezi tu, nu poți face pe cineva să te iubească iar. Oricât de mult ai vrea. Uneori, din păcate, momentul… a trecut. – …expresia ”de-ar fi fost cu totul altfel” e doar un joc foarte periculos.” Jojo Moyes
„Şi-n enorma Ta colecţie de patimi, câte buze nu-ncercară Să-ţi transcrie madrigaluri Pe obrajii tăi de ceară?… Câte tragice-nceputuri nu sfârşiră-n simfonia Mută-a lacrimilor? Câte nu pieriră-n veşnicia Inutilului? Căci noaptea cea dintâi fu cea din urmă, Iar dorinţa ta… nimicul – şi nimicul nu se curmă!…” Ion Minulescu
„Singurătatea nu nicidecum un sentiment atât de rău. E precum liniştea în care se cufundă un copac după ce păsările şi-au luat zborul de pe ramurile lui.” Haruki Murakami
„Chiar dacă lucrurile sunt complicate, încâlcite şi ai senzaţia că eşti neputincios, că nu poţi face nimic, nu dispera şi nu te înfuria. Nu cumva să-l iei pe „imposibil” în braţe. Orice e posibil, numai că trebuie să te consolezi cu ideea că va dura probabil foarte mult şi trebuie să iei totul uşor, uşor.” Haruki Murakami
”Dezleagă-mă, Părinte, de ce-am jurat să fiu Şi iartă-mă că-n viaţă n-am fost decât ce sunt – Un cântec prea devreme, sau poate prea târziu, Un ropot scurt de ploaie Şi-un mic vârtej de vânt. Dezleagă-mă de vina de-a fi-ncercat să fac Granit din cărămidă, Colan de pietre scumpe din sâmburi de dovleac” Ion Minulescu
”Ca să-ajung până la tine, i-am zis calului: – Grăbeşte… Pune-ţi aripi ca în basme Şi te-nalţă până-n nori… Tot mai sus, Tot mai departe — Ca şireagul de cocori Ce pluteşte colo-n zare !… Haide, calule, grăbeşte !… Ca să-ajung până la tine, i-am zis vântului: – Dă-mi mâna Şi târăşte-mă cu tine până unde poţi pătrunde Până-n zarea-nsângerată unde soarele s-ascunde Ca s-ajung cât mai degrabă, Haide, vîntule, dă-mi mâna !… Ca să-ajung până la tine, i-am zis morţii: – Mergi nainte Şi coseşte-mi fără milă tot cei viu Şi-mi ţine calea… Netezeşte-mi munţii-n zare Şi-umple-mi de cadavre valea Dintre ea şi mine — Haide !… Haide, moarte, mergi nainte!… Ca să-ajung până la tine, Pentru tine-au obosit Calul, Vântul, Moartea — Toate mi-au făcut pe voie, Dar… Dintre cutele perdelei, ochii-ţi verzi nu-mi mai răsar. Strunele chitărei-s rupte Şi… romanţa s-a sfârşit!” Ion Minulescu, ”Romanță fără muzică”
”De când te-aştept !… Sânt ani… Şi anii ce lungi îţi par când n-ai cu cine S-asculţi ciudatele romanţe ce plîng viorile-n surdine… Şi violetele apusuri ce triste-ţi par când n-ai cui spune Ce-nfiorări plutesc în zare Şi-n plînsul celor patru strune !… Te-am aşteptat la-ncrucişarea potecilor pe care-alt’dată Multaşteptatele amante soseau grăbite să-şi sărute Amanţii, Ce-aşteptau în umbră, tăcuţi ca nişte statui mute… Şi câte primăveri, de-a rândul, castanii roşii nu-mi vestiră Că nimeni n-a trecut pe-acolo Şi-n zare nimeni nu s-arată Te-am aşteptat pe ţărmul mării — Pe ţărmul nalt ca şi terasa Castelului regesc pe care un prinţ şi-ar aştepta mireasa… Dar valurile, ştiutoare de soarta celor ce porniră Spre ţărmul unde stam de strajă, Când le-ntrebai ce ştiu de tine, îmi spuseră c-aştept zadarnic… Şi azi viorile-n surdine… Ce-mi plîng ciudatele romanţe Mai trist de cum le plînse ieri, Par lacrimi picurate-n cupa netălmăcitelor dureri…” Ion […]