Îndrăgitul autor și istoric al religiilor, Mircea Eliade

”Acum câţiva ani, am trăit o bucată bună de timp în preajma unui om mare. Era într-adevăr un om mare; matur, creator, original, glorios. Se vorbea despre el în trei continente. Opera lui ştiinţifică era pe deplin acceptată şi premiată pretutindeni. Aproape că nu mai întâmpina acea rezistenţă sau controversă care caracterizează un om viu.
Şi acest om mare primea zilnic scrisori sau intervenţii, din toate părţile lumii, pe care el le citea cu multă plăcere. Un singur lucru îl umilea; se vorbea acolo, întotdeauna, de „timpul răpit”, de „bunătatea” la care face apel petiţionarul, şi altele. Ori, acest om mare şi celebru, îşi pierdea o bună bucată din zi citind romane poliţiste, moţăind pe fotoliu, sau ciorovăindu-se cu nevastă-sa. Am asistat odată la o scenă impresionantă. O americancă, în trecere prin localitate, a vrut să-l vadă şi să-i vorbească. Eram de faţă. Buna femeie a stat numai vreo zece minute, în care timp a ascultat cu sfinţenie tot ce i-a spus maestrul. Se scuza mereu că îi răpeşte timpul preţios. Ea credea – cum credem toţi, noi, ceştilalţi – că maestrul îşi consumă timpul creând, scriind sau meditând. A plecat cerând mii de scuze. Am condus-o până la uşă. Făcuse o călătorie de patruzeci de zile ca să stea zece minute de vorbă cu maestrul ei spiritual.
Când m-am întors din nou în camera lui, l-am găsit scărpinându-se pe picioare cu o imensă voluptate. Mi-a spus: „Ce oameni interesanţi, americanii ăştia!„. Apoi şi-a reluat romanul, inevitabilul roman de Edgard Wallace. În acea seară a fost la Cinematograf.
Vă spun toate acestea fără nicio ironie. Omul acesta era şi este într-adevăr mare. Totuşi, nu trebuie să exagerăm; să nu credem că asemenea oameni sunt imateriali, că un geniu nu are nevoie de cele mai mediocre bucurii, de cele mai plate distracţii. De aceea m-am adresat întotdeauna oamenilor mari pe care i-am cunoscut cu oarecare obrăznicie. Îmi închipuiam că timpul pe care li-l răpesc eu nu era destinat operei lor geniale, ci, poate, scărpinatului pe picioare…
De ce, totuşi, asemenea oameni mari preferă să se scarpine pe picioare sau să citească pe Edgard Wallace, în loc de a prelungi convorbirile cu noi, cu oameni tineri care venim la ei ca la nişte maeştri? Este un fel de tragedie la mijloc, recunosc. Poate îi oboseşte faptul de a trebui să fie, întotdeauna, mari. Poate le e dor de puţină umanitate, de puţină mediocritate confortabilă. Au nevoie, ei, geniile, de căldură şi platitudine – mai mult ca noi, care trăim în căldură şi în platitudine tot timpul.
Totuşi, să recunoaştem, e trist. E destul de trist să stai numai cinci minute de vorbă cu omul pe care îl admiri, cu care te-ai înţelege atât de bine, care ţi-ar fi de atâta folos – şi să vezi, în clipa când închizi uşa, un tip oarecare, „un prieten”, venind lângă maestru ca să pălăvrăgească stupidităţi până seara.”

Mircea Eliade, ”Oceanografie”