”Chesterton spune undeva că atunci când eşti grăbit, apuci calea cea mai lungă. Nu ştiu dacă vorba asta e adevărată întocmai. Dar sunt sigur că atunci când eşti grăbit, apuci calea cea mai primejdioasă, cea mai dramatică.” Mircea Eliade, ”Oceanografie”
”Şi acum, ca să ne reîntoarcem de unde am plecat: marile înţelegeri şi marile suferinţe se experimentează în împrejurări monotone. Aş vrea să întâlnesc pe acel om care a înţeles experimental caducitatea şi evanescenţa lumii noastre pământeşti, contemplând Vezuviul. Nu, domnilor, se minte în faţa Vezuviului, ca şi în faţa piramidelor, sau a fiordurilor, sau a oceanului. Oamenii nu văd nimic din tot ce e solemn şi senin în aceste fenomene, nu văd nici moartea, nici florile; văd vapoare, gesturi şi recitări de versuri. De aceea oamenii cu bun simţ evită împrejurările care îi depăşesc; nu pentru că li se par ridicole (trebuie să te cheme Anatole France, ca să ţi se pară ridicolă solemnitatea sfinţirii unui steag, de pildă) – ci pentru că îşi dau seama că vor reacţiona penibil, vor fi mici, mineralizaţi, narcotizaţi.” Mircea Eliade, ”Oceanografie”
”Acum câţiva ani, am trăit o bucată bună de timp în preajma unui om mare. Era într-adevăr un om mare; matur, creator, original, glorios. Se vorbea despre el în trei continente. Opera lui ştiinţifică era pe deplin acceptată şi premiată pretutindeni. Aproape că nu mai întâmpina acea rezistenţă sau controversă care caracterizează un om viu. Şi acest om mare primea zilnic scrisori sau intervenţii, din toate părţile lumii, pe care el le citea cu multă plăcere. Un singur lucru îl umilea; se vorbea acolo, întotdeauna, de „timpul răpit”, de „bunătatea” la care face apel petiţionarul, şi altele. Ori, acest om mare şi celebru, îşi pierdea o bună bucată din zi citind romane poliţiste, moţăind pe fotoliu, sau ciorovăindu-se cu nevastă-sa. Am asistat odată la o scenă impresionantă. O americancă, în trecere prin localitate, a vrut să-l vadă şi să-i vorbească. Eram de faţă. Buna femeie a stat numai vreo zece […]
Man becomes aware of the sacred because it manifests itself, shows itself, as something wholly different form the profane. To designate the act of manifestation of the sacred, we have proposed the term hierophany. It is a fitting term, because it does not imply anything further; it expresses no more than is implicit in its etymological content, i.e., that something sacred shows itself to us. It could be said that the history of religions — from the most primitive to the most highly developed — is constituted by a great number of hierophanies, by manifestations of sacred realities.” Mircea Eliade, ”The Sacred and the Profane: The Nature of Religion”
“It would be frightening to think that in all the cosmos, which is so harmonious, so complete and equal to itself, that only human life is happening randomly, that only one’s destiny lacks meaning.” Mircea Eliade
“De tot ce se întâmplă în lume sunt şi eu vinovat. Pentru că nu sunt un om întreg, nu sunt o unitate armonioasă, sunt un ins dezaxat, fără centru. Probabil că mai sunt şi alţii, zeci de milioane, ca mine. Şi cum pentru societăţile moderne lumea înseamnă tot mai puţin Cosmos şi tot mai multă Istorie, îţi dai seama ce repercusiuni poate avea dezechilibrul acesta interior în afară de noi. Cum am putea fi creatori în Istorie noi, câteva zeci de milioane de dezechilibraţi?” Mircea Eliade, „Noaptea de Sinziene vol. 2”
“Înainte chiar de a afla vreun răspuns satisfăcător, și numai prin faptul că a fost rostită, întrebarea justă regenerează și fertilizează; și nu numai ființa omenească, ci întreg Cosmosul. Ghicesc în acest simbolism solidaritatea omului cu Firea întreagă; intreaga viața cosmică suferă și se ofilește prin nepăsarea omului față de problemele centrale. Uitând să ne punem întrebarea justă, pierzându-ne timpul cu futilități sau întrebări frivole, ne omorâm nu numai pe noi, ci omorâm prin moarte lentă și sterilizare o părticică din Cosmos. Aș putea merge și mai departe. Aș putea presupune că oamenii continuă să trăiască sănătoși și Cosmosul își continuă ritmurile datorită exclusiv întrebărilor pe care și le pun acei câțiva aleși care, asemenea lui Parsifal, pătimesc pentru lenea noastră spirituală. Poate că am deveni, peste noapte, sterpi și bolnavi dacă n-ar exista, în fiecare țară și în fiecare moment istoric, anumiți oameni hotărâți și luminați, care să-și pună […]
“Symbolic thinking is not the exclusive privilege of the child, of the poet or of the unbalanced mind: it is consubstantial with human existence, it comes before language and discursive reason. The symbol reveals certain aspects of reality – the deepest aspects – which defy any other means of knowledge. Images, symbols and myths are not irresponsible creations of the psyche; they respond to a need and fulfil a function, that of bringing to light the hidden modalities of being.” Mircea Eliade, ”Images and Symbols: Studies in Religious Symbolism”
