”Setos îți beu mireasma și-ți cuprind obrajii cu palmele-amândouă cum cuprinzi în suflet o minune. Ne arde-apropierea, ochi în ochi, cum stăm. Și totuși tu-mi șoptești: „Mi-așa de dor de tine!” Așa de tainic tu mi-o spui și dornic, parc-aș fi pribeag pe-un alt pământ. Femeie, ce mare porți în inimă și cine ești? Mai cântă-mi înc-odată dorul tău, să te ascult și clipele să-mi pară niște muguri plini, din care înfloresc aievea – veșnicii.” Lucian Blaga, ”Dorul”
”Pe-un pisc. Sus. Numai noi doi. Așa: când sunt cu tine mă simt nespus de-aproape de cer. Așa de-aproape, de-mi pare că de ți-aș striga în zare – numele – i-aș auzi ecoul răsfrânt de bolta cerului. Numai noi doi. Sus.” Lucian Blaga, ”Sus”
“Ai nopți cari ţi s-aşază grele ca de plumb Pe suflet şi pe gânduri şi pe vreri, – Nopți negre-n care pieptul îți tresare de furtuni Ce nu le spui – Şi-n cari întreg trecutul ți se pare în zadar Şi orice clipă ce mai vine – de prisos…” Lucian Blaga
“Purtăm fără lacrimi o boală în strune şi mergem de-a pururi spre soare-apune. Ni-e sufletul spadă de foc stinsă-n teacă. Ah iarăşi şi iarăşi cuvintele seacă. Vânt veşnic răsună prin ceţini de zadă. Purces-am în lume pe punţi de baladă. Străbatem amurguri cu crini albi în gură. Închidem în noi un sfârşit sub armură. Purtăm fără lacrimi o boală în strune şi mergem de-a pururi spre soare-apune. Răni ducem – izvoare – deschise subt haină. Sporim nesfârşirea c-un cântec, c-o taină.” Lucian Blaga, ”Cântăreți bolnavi”
“There is so much silence all around that I think I can hear moonlight crashing against the windows. A foreign voice awakes inside my breast, singing a longing which is not my own. They say that ancestors, who died before their time, with young blood in their veins, with great passions in their blood, with living sun in passions, return, return to live inside us their unspent lives. There is so much silence all around that I think I can hear moonlight crashing against the windows. Oh, who knows, my soul -in whose breast you too will sing, in centur- ies to come, on sweet strings of silence on a harp of darkness, your smothered longing and your broken joy of life? Who knows? Who knows?” Lucian Blaga, ”Silence”
“O, vreau să joc, cum niciodată n-am jucat! Să nu se simtă Dumnezeu în mine un rob în temniţă – încătuşat. Pământule, dă-mi aripi: săgeată vreau să fiu, să spintec nemărginirea, să nu mai văd în preajmă decât cer, deasupra cer, şi cer sub mine – şi-aprins în valuri de lumină să joc străfulgerat de-avânturi nemaipomenite ca să răsufle liber Dumnezeu în mine, să nu cârtească: „Sunt rob în temniţă!” Lucian Blaga, ”Vreau să joc”
”Frate, o boală învinsă ți se pare orice carte. Dar cel ce ți-a vorbit e în pământ. E în apă. E în vânt. Sau mai departe. Cu foaia aceasta închid porțile și trag cheile. Sunt undeva jos sau undeva sus. Tu stinge-ți lumânarea și-ntreabă-te: taina trăită unde s-a dus ? Ți-a mai rămas în urechi vreun cuvânt ? De la basmul sângelui spus întoarce-ți sufletul către perete și lacrima către apus.” Lucian Blaga, ”Încheiere”
”Copilul râde: „Înțelepciunea și iubirea mea e jocul!” Tânărul cântă: „Jocul și înțelepciunea mea-i iubirea!” Bătrânul tace: „Iubirea și jocul meu e-nțelepciunea!” Lucian Blaga, ”Trei fețe”
”Coboară-n lut părinții, rând pe rând, în timp ce-n noi mai cresc grădinile. Ei vor să fie rădăcinile, prin cari ne prelungim pe sub pământ. Se-ntind domol părinții pe subt pietre, în timp ce în lumini mai adastăm, în timp ce fericiri ne-mprumutăm și suferinți și apă vie pe la vetre.” Lucian Blaga, ”Părinții”
”Pe spate ne-am întins în iarbă: tu și eu. Văzduhul topit ca ceara-n arșița de soare curgea de-a lungul peste miriști ca un râu. Tăcere-apăsătoare stăpânea pământul și-o întrebare mi-a căzut în suflet până-n fund. N-avea să-mi spună nimic pământul? Tot pământu-acesta neândurator de larg și-ucigător de mut, nimic? Ca să-l aud mai bine mi-am lipit de glii urechea – îndoielnic și supus – și pe sub glii ți-am auzit a inimei bătaie zgomotoasă. Pământul răspundea.” Lucian Blaga, ”Pământul”
”În bolta înstelată-mi scald privirea – și știu că și eu port în suflet stele multe, multe și căi lactee, minunile-ntunericului. Dar nu le văd, am prea mult soare-n mine de-aceea nu le văd. Aștept să îmi apună ziua și zarea mea pleoapă să-și închidă, mi-aștept amurgul, noaptea și durerea, să mi se-ntunece tot cerul și să răsară-n mine stelele, stelele mele, pe care încă niciodată nu le-am văzut.” Lucian Blaga, ”Mi-aștept amurgul”
”Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud cum se izbesc de geamuri razele de lună. O, cine ştie – suflete,-n ce piept îţi vei cânta şi tu odată peste veacuri pe coarde dulci de linişte, pe harfă de-ntuneric – dorul sugrumat şi frânta bucurie de viaţă? Cine ştie? Cine ştie?” Lucian Blaga
”Din vârf de munți amurgul suflă cu buze roșii în spuza unor nori și-atâta jăraticul ascuns sub valul lor subțire de cenușă. O rază ce vine goană din apus și-adună aripile și se lasă tremurând pe-o frunză: dar prea e grea povara – și frunza cade. O, sufletul! Să mi-l ascund mai bine-n piept și mai adânc, să nu-l ajungă nici o rază de lumină: s-ar prăbuși. E toamnă.” Lucian Blaga, ”Amurg de toamnă”
”Eu nu mă căiesc, c-am adunat în suflet și noroi – dar mă gândesc la tine. Cu ghiare de lumină o dimineață-și va ucide-odată visul, că sufletul mi-așa curat, cum gândul tău îl vrea, cum inima iubirii tale-l crede. Vei plânge mult atunci ori vei ierta ? Vei plânge mult ori vei zâmbi de razele acelei dimineți, în care eu ți-oi zice fără umbră de căință: „Nu știi, că numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?” Lucian Blaga, ”Vei plânge mult ori vei zâmbi”
“Când izgonit din cuibul veşniciei întâiul om trecea uimit şi-ngândurat pe codri ori pe câmpuri, îl chinuiau mustrându-l lumina, zarea, norii – şi din orice floare îl săgeta c-o amintire paradisul – Şi omul cel dintâi, pribeagul, nu ştia să plângă. Odată istovit de-albastrul prea senin al primăverii, cu suflet de copil întâiul om căzu cu faţa-n pulberea pământului: „Stăpâne, ia-mi vederea, ori dacă-ţi stă-n putinţă împăienjeneşte-mi ochii c-un giulgiu, să nu mai văd nici flori, nici cer, nici zâmbetele Evei şi nici nori, căci vezi – lumina lor mă doare”. Şi-atuncea Milostivul într-o clipă de-ndurare îi dete – lacrimile.” Lucian Blaga, ”Lacrimile”
