”Gândeşte-te, o, Aziz, că de obicei îndrăgostiţii îndură ani şi ani de aşteptări, şi se întrarmează cu statornicie multă; da tu, de-abia-i o săptămână de când cunoşti chinurile inimii, şi iacătă-te într-o tulburare şi o mâhnire fără de pildă! Ia-ţi dârzie (…)” ”O mie și una de nopți”
”Ah, lume! Tirană lume! Nu te numesc cu alt nume, Decât roată-ţi zic că eşti; Căci câţi lăcuiesc în tine. Şi de dobândesc vrun bine Tu pe loc îi învârteşti. Şi d-unde stau la-nălţime Se văd la o adâncime Foarte groaznecă, încât Pururea a lor viaţă S-o petrec ca într-o ceaţă Prea cumplit şi amărât. Ci, de-l scoţi la arătare, Ţine-l tot în acea stare În care se nasc de mici; Că-ncai se deprind cu viaţă Bună, rea, până să-nvaţă Și rămân toţi mulţămiţi. Nu-l tot premeni schimbându-l, Din stări în stări înălţându-l, Ş-învârtindu-l ca-n dulap; Căci până să se deprinză, Binele să-l mai cuprinză Tu-l dai iarăşi peste cap. ALTUL: Ah, lume, lume tirană! Mă mir cui poţi tu să placi! Că toţi gust din a ta rană, Pe nimenea tu nu-mpaci. Plângând se nasc toţi în tine, Plângând creşterea-şi apuc, Plângând gust din al tău bine, Plângând din […]
”Cuvintele unui tânăr, în ceasul cel după urmă al vieții sale Ah, fraţii mei prea iubiţi, Plângeţi toţi şi mă căiţi! Cu durere suspinaţi, Ca d-un frate lăcrămaţi! Că fără vreme mă duc. De la voi ca un năluc; Nu la vrun osebit loc. De unde să mă întorc, Ci merg p-un drum neştiut. Şi la loc necunoscut, Nu ştiu la bun sau urât, La dulce sau amărât; Căci nu e să-l aleg eu, Să fie pe placul meu; Decât ştiu că-ntr-acest ceas Plec, mă duc, de tot vă las; Şi merg cu adevărat Într-un loc prea depărtat, De Unde nu mai gândesc. Nici nu mai nădăjduiesc A mai veni înapoi, Să mai fiu iarăşi cu voi. Ah, ce proaste năluciri Şi slabe adăpostiri! Mă rezimam cu păreri. L-ale tinereţii puteri Și la moarte nu gândeam, Ci o să trăiesc credeam; Dar acum văz că am fost. Fără de minte […]
”Dorința de Crăciun Eu mi-aș dori ca-n seara de Ajun, Cu nins de alb să vă sărute Cerul, S-aveți pe masă tot ce e mai bun, Și glas de îngeri să vă cânte lerul! Și mi-aș dori să ningă cu petale, Și zbor de fluturi pe-orice dușmănie, Iar celor care au în suflet jale, Să le aduc un strop de bucurie! Și mi-aș dori s-aveți lumina sfântă, Tot anul de la marea sărbătoare În Lerul care în curând vă cântă, Refrenul fericirii ce nu doare ! Și tare mi-aș dori ca Moș Crăciun, Să nu mai uite omul care-i trist, Iar din lumina Sfântului Ajun, Să le dea tuturor un ametist!”
”MAMA!” „Viaţa nu trece, ci se prelungeşte O ştiu şi eu, şi tu, de bună samă, Şi nimenea, iubind, nu-mbătrâneşte, Ci ca o stea, spre ziuă, se destramă. Copiii, ştii, nu cresc, ci doar devin, La rândul lor, părinţi şi se-nfăşoară Într-un surâs născut dintr-un suspin Ce se repetă, vai, a câta oară. Îţi simt ades atingerea de mână Cum buclele de prunc mi le destramă Şi văd în vis căluţi de plastelină Pe care mi-i făceai cu grijă, mamă. Azi părul meu de-acuma e cărunt Şi vântul singuratec mi-l răsfiră, Dar am în piept o inimă de prunc Şi-ţi dăruiesc un crai cântând la liră. Viaţa nu trece, ci se prelungeşte! O ştii şi tu, şi eu, iubită mamă, Că nimenea, iubind, nu-mbătrâneşte, Ci ca o stea, spre ziuă, se destramă…”
„S-o fi înstrăinat și Dragobete Cutreierând al veacurilor mit. Și a rămas în codru să aștepte Fecioarele cu dor neprihănit… Ori, poate, el, ce semăna iubirea Și ghiocei în rol de pețitori, Și-o fi pierdut în spațiu strălucirea, Înlocuit cu alte sărbători… Și, poate, l-a cuprins dezamăgirea, Când a văzut că-n inimi nu răsare Cea flacără ce înnoiește firea, Stârnind în suflet freamăt și cântare… Ori, poate, de prea lungă așteptare, Năvalnicul flăcău curtenitor Și-a preschimbat și inima în floare Și s-a făcut în brazdă pe ogor… Și-n primăveri cu secetă-n privire, Ne spune că nu-i totul în zadar – Că mai avem nevoie de iubire, Cât mai păstrăm în inimă altar. Și doar o zi pe an, atât mai cere Al geto-dacilor de ieri moștenitor, Să îi găsim un loc printre legende, În românescul nostru Panteon…” (”S-O FI ÎNSTRĂINAT ȘI DRAGOBETE…” Din volumul ”APOCALIPSA din NOI”)
”Aș vrea să uit tot ce-a durut, să nu-mi aduc aminte… Că am trecut cum am putut, trecutul ce încă-l am în minte. Am suferit și am plâns mereu, pe-al vieții mele drum, Dar l-am avut pe Dumnezeu, să-i țin săi mulțumesc acum! Când nimeni nu mia fost aproape la greu și la durere, El îmi spunea mereu în șoaptă: mergi mai departe… c-ai putere! Și-așa cu ajutorul lui, eu am trecut prin toate… Și astăzi… spun și eu oricui: mergi mai departe… Că se poate!” (Autor anonim)
Drept răspuns, Hacikazuki îi șopti: „Așa se pare că ni-i dat: În necuprinsul marilor câmpiei, Eu fir de-iarbă, prea plăpând, să fiu, Iar tu un strop de rouă, trecător, Și neștiuți, deodată pierim”. Tânărul îngână oftând, la rândul său: „Pe marginea tremurătoarei frunze Se clatină suav un bob de rouă; Vai, bucuria lor ce scurtă e! Tot astfel farmecul iubirii noastre Sortit e să nu dăinuie prea mult…” ”Povestea frumoasei Hacikazuki” (poveste japoneză)
”O, tu, cel speriat de cruda Soartă, Te linişteşte! Nu ştii tu cuvântul Că toată firea – vie fie, moartă – E-n mâna Celui ce-a zidit pământul? Căci ce e scris, e scris – şi n-o să ardă Nimic vreodată-n lume legământul! Iar de ce nu ţi-e scris, de bună seamă Că nu ai pentru ce să-ţi fie teamă. Şi, Doamne-nalt, pot eu petrece oare O zi să nu slăvesc a Ta-nălţime? Cui să-i păstrez atâtea daruri rare, Şi glasu-mi de poet, şi-aceste rime? Tu daruri noi îmi dai., şi fiecare. Primit din mâna ta, e-n întregime Mult mai frumos decât cel dinainte. Şi, până să ţi-l cer, mi-l dai, Părinte! Şi-atunci cum aş putea eu să nu cânt Mărirea Ta şi să nu te slăvesc În sufletu-mi şi-n ochii-a câte sunt? Ci n-am grumaz să pot – mărturisesc! Şi nici atâta har într-un cuvânt, Cât să te cânt şi […]
”Dar tu, care bârfeşti purtarea mea Dacă ţi-ai şti adevărata fericire Cum mi-o cunosc eu pe a mea, ai ezita, Ţi-ai pune strai de doliu, nu de mire. Deşertăciune doar îţi e trăirea, Trufia te desparte de-mplinirea La care doar înţelepciunea duce firea. Tu uiţi că ţi-e prieten cu temei Doar cine-i sincer şi te-acuză, Nu cel ce măguleşte fals femei Ci cel ce nu lasă greşelii nicio scuză. Acel care te mustră când greşeşti Deşteaptă-aşa Virtutea adormită Avertizând de ce va să păţeşti Dacă cedezi căderii în ispită.” ”O mie și una de nopți”
”- Flăcăule, inima mea e mai tare decât fierul și piatra. Niciodată nu m-am lăsat înduioșat de nimic, niciodată nu m-am recunoscut învins. Dar astăzi, mă recunosc învins și nu voi mai putea despărți niciodată nici un soț de soția lui. Spunând aceasta, lacrimile îi curgeau pe obraz și, într-o clipă, se prefăcu într-un arțar înalt pe ale cărui frunze străluceau lacrimile ca niște perle de rouă. Șî Tun o luă pe Yu Hua în brațe și o duse sub arțar și atunci ramurile arțarului începură să freamăte și picăturile de rouă căzură pe trupul ei. Deodată, Yu Hua începu să vorbească și trupu-i deveni la fel de mlădios ca înainte.” ”Povestea izvorului roșu” (poveste chinezească repovestită de Eufrosina Dorobanțu)
“A bowl of vegetables with someone you love is better than steak with someone you hate.” Anonymous, ”Holy Bible: New Living Translation”
“Here the whole world (stars, water, air, And field, and forest, as they were Reflected in a single mind) Like cast off clothes was left behind In ashes, yet with hopes that she, Re-born from holy poverty, In lenten lands, hereafter may Resume them on her Easter Day.” (Epitaph for Joy Davidman)” C.S. Lewis
”Când inima îngheață, pune lemne pe foc. Lemnele dragostei.” (Anonim)
