”Când pleci, să te-nsoţească piaza bună, Ca un inel sticlind în dreapta ta. Nu şovăi, nu te-ndoi, nu te-ntrista. Purcede drept şi biruie-n furtună. Când vii, păşeşte slobod, râzi şi cântă. Necazul tău îl uită-ntreg pe prag. Căci neamul trebuie să-ţi fie drag Şi casa ta să-ţi fie zilnic sfântă.” Tudor Arghezi
„Aveai un fel de noapte în ochi și-un fel de glas, Că-n lupta de-a șoptitul, pe seară, m-ai rămas. Într-adevăr, destinul e turburat de-o floare Ieșită de neunde, necum și la-ntâmplare, Și se trezește-n rouă din somnul ei închis, Trecând dintr-o visare tăcută într-alt vis. Nici pravilele aspre, nici jugul lor nu pot Să-mpiedice ivirea garoafelor de tot. E-o proaspătă năvală a noilor parfume. Șarpele tău pătrunde, târâș, dintr-altă lume.” Tudor Arghezi
“Spuneai ceva? Spuneai ceva? Spuneam ceva? Se pare. Şoptisei, poate, o-ntrebare, Sau, poate, un răspuns. Dar glasul nostru nu era ascuns? Poate zăream o şoaptă în pleoapa tremurată. A fost atunci? Acum e altădată? Şi tu şi eu tăcusem parcă ani întregi Ştiind că nu-nţelegem ce-ncepi să înţelegi. Zadarnica paradă a tâlcurilor scrise, În jocul de-a sfiala, amuţise. Nu vream să ştim ce suntem, ce am fi fost sau cine. Tu mă numiseşi „Ţie”, eu te numisem „Tine”. Să te cunosc? Să mă cunoşti? Stam unul lângă altul ca plopii mari – şi proşti.” Tudor Arghezi
”De-abia plecaseşi. Te-am rugat să pleci. Te urmăream de-a lungul molatecii poteci, Pân-ai pierit, la capăt, prin trifoi. Nu te-ai uitat o dată înapoi! Ţi-aș fi făcut un semn, după plecare, Dar ce-i un semn din umbră-n depărtare? Voiam să pleci, voiam şi să rămâi. Ai ascultat de gândul ce-l dintâi. Nu te oprise gândul fără glas. De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?” Tudor Arghezi, ”De-abia plecaseși”
”Astâmpărată foamea şi ispăşită truda. Un neastâmpăr altul îţi înteţise ciuda. Simţindu-ţi isteţimea, năvalnică să-nveţe, Ea se-ncepea-ntristată şi se sfîrşea-n tristeţe. Umblai să ştii ce tace şi ce nu se arată, Aproape-nchipuite prin ceaţă câteodată. Răzbirea la lumină nu-ţi mai era de-ajuns, După ce-ai stat ca lupii şi iepurii ascuns. Râvneai mai sus cu mintea decât era datoare Zvîcnirea unei schiţe, făcută de-ncercare. Te tulbura năluca trecînd, ţi-era urît Ca unui fără vlagă oştean posomorât. În liniştea făpturii crai neliniştit, Uitându-te cocorii că zboară-n asfinţit. Deşi trezit şi slobod, te frămîntai că ţi-s Şi zilele-ncâlcite în restul unui vis. De altfel, mărginirea-a vremelnică durată Îţi e de-atunci rămasă şi astăzi măsurată. O zi erai mai ager, şi alta mai amar: Aveai otravă-n tine, de-atunci, de cărturar. Trecuse parcă timpul de partea cealaltă. Parcă trăiseşi moartea cu viaţa laolaltă.” Tudor Arghezi, ””Mai sus”
”Într-o zi, prin asfinţit, Şoaricele a-ndrăznit Să se creadă în putere A prăda stupul de miere. El intrase pe furiş, Strecurat pe urdiniş, Se gândea că o albină-i Slabă, mică şi puţină, Pe când el, hoţ şi borfaş, Lângă ea-i un uriaş. Nu ştiuse că nerodul Va da ochii cu norodul Şi-şi pusese-n cap minciuna Că dă-n stup de câte una. Roiul, cum de l-a zărit C-a intrat, l-a copleşit. Socoteală să-i mai ceară Nu! L-au îmbrăcat cu ceară, De la bot până la coadă Tăbărâte mii, grămadă, Şi l-au strâns cu meşteşug, Încuiat ca-ntr-un coşciug. Nu ajunge, vream să zic, Să fii mare cu cel mic, Că puterea se adună Din toţi micii împreună.” Tudor Arghezi, ”Tâlharul pedepsit”
”S-aştept să vie viaţa cu coşurile pline Şi să-mi aştearnă daruri din zări până la mine? S-aştept în noaptea goală s-aud suind un pas De prieten fără nume, străin şi fără glas? Cu aripi adormite în dimineaţa lunii S-ştept să mi se-ntoarcă în streaşină lăstunii? S-ştept poat-amintirea să-şi mai încerce cheia La poarta dintre dafini, s-aştept cumva scânteia Luminilor pierdute în pulbere şi scrum? La mine nu mai urcă de-a dreptul nici-un drum; De-abia o cărăruie, o dâră ca de fum. Nu intră nici o uşă, n-am prag, n-am pălimar, Doar stelele se-ngână cu noaptea-ntr-un arţar. Ce să aştept să vie şi ce să înţeleg, Când peste mine timpul se prăbuşeşte-ntreg?” Tudor Arghezi, ”S-aștept”
“Mi-am împlântat lopata tăioasă în odaie. Afară bătea vântul. Afară era ploaie. Şi mi-am săpat odaia departe subt pământ. Afară bătea ploaia. Afară era vânt. Am aruncat pământul din groapă, pe fereastră. Pământul era negru: perdeaua lui, albastră. S-a ridicat la geamuri pământul până sus. Cât lumea-i era piscul, şi-n pisc plângea Isus. Săpând s-a rupt lopata. Cel ce-o ştirbise, iată-l, Cu moaştele-i de piatră, fusese însuşi Tatăl. Şi m-am întors prin timpuri, pe unde-am scoborât, Şi în odaia goală din nou mi-a fost urât. Şi am voit atuncea să sui şi-n pisc să fiu. O stea era pe ceruri. În cer era târziu.” Tudor Arghezi
“Câtă vreme n-a venit M-am uitat cu dor în zare. Orele şi-au împletit Firul lor cu firul mare. Şi acum c-o văd venind Pe potecă solitară, De departe, simt un jind Şi-aș voi să mi se pară.” Tudor Arghezi, ”Cuvinte potrivite. Flori de mucigai”
