Citate, poezie și literatură  Comentariile sunt închise pentru
apr. 122024
 

”O prietenie nu se verifică în așa numitele „ceasuri-grele” ale vieții. O prietenie se verifică numai prin capacitatea de libertate pe care i-o acorzi celuilalt. A ajuta un prieten în nevoie, a-l încălzi cu mângâierile tale, a-l încuraja cu „sinceritățile” tale nu înseamnă nimic. Altele sunt adevăratele probe ale prieteniei: a nu-i încălca libertatea, a nu-l judeca prin punctul tău de vedere (care poate fi real și justificabil, dar care poate nu corespunde experienței destinului celuilalt), a nu-l prețui prin ceea ce îți convine sau te amuză pe tine, ci pentru ceea ce este pentru el însuși, prin ceea ce trebuie el să realizeze ca să ajungă un om, iar nu un simplu manechin.”

Mircea Eliade, ”Oceanografie”

 Alighieri, Dante  Comentariile sunt închise pentru
iun. 272020
 

”La vorba lor simţii că mă împunge până-n rărunchi o teamă cu păcat: gândeam că-n veci pe lume n-oi ajunge.
„Maestre scump, ce-ntr-ajutor mi-ai stat de-atâtea ori la cumpene şi care de rele şi primejdii m-ai scăpat,
nu mă lasă, strigai cu-nfrigurare,
şi dacă-n cale ni se pun stihii,
să ne grăbim pe vechea-ne cărare.”
Ci domnul meu ne-nfricoşat grăi:
„Să nu te temi, căci Domnul m-a-nvoit
şi nimeni paşii nu ni-i poate-opri.
Aşteaptă-aici, şi sufletul trudit să-ţi fie pururi de nădejdi sorginte; n-am să te las pustiu şi rătăcit.”
Aşa plecă preabunul meu părinte
şi eu rămas-am îndoielii pradă,
cu „vine-ori nu” luptându-mi-se-n minte.”

Dante Alighieri, ”Divina Comedie”, ”Infernul”, Cântul VIII

 Rebreanu, Liviu  Comentariile sunt închise pentru
feb. 132020
 

“Omul e un univers închis cu legile-i proprii care-i comandă viața efemeră, tot atât de departe de ceilalți oameni ca și un astru de ceilalți aștri, fără niciun mijloc de comunicare reală cu nimeni. Iluzia comunității cu alți semeni te înșeală numai până în momentul unei mari zdruncinări sufletești când deodată îți dai seama că nici părinții, nici frații, nici prietenii, nimeni nu te poate nici ajuta, nici măcar înțelege…”

Liviu Rebreanu, ”Jar”