Adrian Păunescu – ”Mi-e imposibil fără tine”

”Nici nu mai ştiu dacă erai frumoasă
Și nici în ce culori îţi stă mai bine,
Știu doar că amintirea nu mă lasă
Și că mi-e imposibil fără tine.

Vizionez femei nenumărate,
Femei interesante mă mai sună,
Dar rece şi străin mă simt de toate
Și nu mă văd cu ele împreună.

Nu pot nici să-mi explic întreaga dramă,
Care-a decurs din întâlnirea noastră,
Dar vechiul dor al dragostei mă cheamă
Și tu îmi faci cu mâna la fereastră.

Subtile explicaţii cui i-aş cere?
Tot prostul face pe interesantul
Şi-n condamnarea asta la tăcere,
Mai conversez de-a surda, cu neantul.

Și cum să transformăm iubirea-n ură,
De ce nu noi, ci solii să lucreze,
Și să pătăm simţirea cea mai pură,
Punând incendiul tot în paranteze?

N-aş vrea să te-ndârjesc sau să te sperii,
Nici să te fac să te-ndoieşti de tine,
Dar eu te-am adorat fără criterii,
Estet bolnav, al patimii depline.

De dragul tău, am fost cu lumea-n luptă,
Te-am apărat de bârfe şi de crivăţ,
Și după toată veghea ne-ntreruptă,
Cedez numai în lupta împotrivă-ţi.

Și totuşi tu ai fost cea mai frumoasă,
La mine-n braţe îţi fusese bine,
Obsesia iubirii nu mă lasă
Şi-mi este imposibil fără tine.”

Adrian Păunescu, ””Mi-e imposibil fără tine” (din volumul „Liber să sufăr„, 2003)