Wallflowers

”- (…) Sunteţi înţelept, am spus… dar începeţi printr-o nebunie îngrozitoare! Credeţi că o pasiune se aprinde astfel, într-o clipă, ca o torţă? Credeţi că un rege ca voi poate cădea, fără nicio pregătire, la picioarele unei fete ca La Vallière? – Oh, Henriette! Henriette! Henriette! Te-am prins… Nici n-am început asaltul şi mă jefuieşti! – Nu, dar vreau să vă aduc la gânduri mai bune. Lăsaţi flacăra să se aprindă încetul cu încetul, n-o faceţi să ţâşnească dintr-o dată. Iupiter tună şi luminează cu ful¬gere înainte de a da foc cerului. Orice lucru îşi are un pre¬ludiu. Dacă o să vă înfierbântaţi astfel, nimeni nu vă va crede îndrăgostit, şi toată lumea vă va socoti nebun.” Alexandre Dumas, ”Vicontele de Bragelon”

”- Domnule, spuse Villefort, pe cuvântul meu de onoare, mă copleşiţi, căci n-am auzit niciodată pe cineva vorbind astfel. – Aceasta pentru că aţi rămas închis, în permanenţă, în cercul condiţiunilor generale şi pentru că nu aţi îndrăznit niciodată să vă înălţaţi cu un fâlfâit de aripă în sferele superioare pe care Dumnezeu le-a populat cu făpturi invizibile sau excepţionale. – Şi admiteţi, domnule, că sferele acestea există şi că făpturile excepţionale şi invizibile se amestecă printre noi? – De ce nu? Vedeţi oare aerul pe care îl respiraţi şi fără de care n-aţi putea să trăiţi? – În cazul acesta nu vedem nici făpturile despre care pomeniţi? – Ba da, le vedeţi, când Dumnezeu îngăduie ca ele să se materializeze. Le atingeţi, le loviţi cu cotul, le vorbiţi şi ele vă răspund. – O, mărturisesc, spuse Villefort zâmbind, că aş vrea tare mult să fiu prevenit când una dintre […]

”- (…) De ce milă pentru el şi pentru mine nu? Trebuia să murim împreună. Mi se făgăduise că el o să moară înaintea mea; nu e drept să mor singur. Nu vreau să mor singur, nu vreau. Şi se smulse din mâinile preoţilor, chircindu-se, urlând, gemând şi făcând sforţări smintite pentru a rupe frânghiile care îl legau. Călăul le făcu semn ajutoarelor, care săriră de pe eşafod şi îl înşfăcară pe condamnat. – Ce e? îl întrebă Franz pe Conte, căci, vorbindu-se în dialect roman, nu prea înţelesese bine. – Ce să fie? spuse contele. Nu înţelegeţi? Creatura omenească ce va muri este furioasă că semenul său nu moare o dată cu ea şi, dacă ar lăsa-o liberă, l-ar sfâşia cu unghiile şi cu dinţii în loc să-i îngăduie să se bucure de viaţa de care ea va fi lipsită. Oh, Oameni! Oameni! Specie de crocodili, cum spune Karl […]

”Sunt clipe în care dacă nu e totul bun, nu înseamnă că totul e rău pe lumea asta, clipe în care chiar şi în inimile cele mai reci şi împietrite încolţeşte, udat de lacrimile unei tulburări neobişnuite, un simţământ generos, pe care socotelile meschine şi mândria îl înă¬buşă mai târziu, dacă un alt simţământ nu-l câştigă de la bun înce¬put.” Alexandre Dumas, ”După 20 de ani”

”Maurice nu scosese niciun vaiet şi nu strigase după ajutor. Puterea şi cutezanţa doresc totdeauna să se descurce singure, de parcă le-ar fi ruşine să primească un ajutor din afară.” Alexandre Dumas, ”Cavalerul reginei”