”Pardaillan se ridică, înaintă cât putu, întinse mâna şi apucă legătura de chei. Într o clipă descuie enormele lacăte ale cătuşelor care i împiedicau gleznele. Apoi, voi să pornească. Dar un fel de deznădejde furioasă îi cuprinse sufletul.
Pardaillan nu mai putea merge! De abia se mai putea ţine pe picioare. Cunoscu o clipă de disperare, de spaimă, apoi se stăpâni şi şi udă mâinile în apa stătută din băltoacele podelii. Răcoarea aceasta îl învioră definitiv. Atunci se ridică în picioare.
– Vreau, scrâşni el cu dinţii încleştaţi de sforţarea de voinţă… Vreau!… Deci, pot!… Vreau să umblu!…
Şi astfel se împlini acea minune, ca forţa firească a sufletului să învingă suferinţele trupului. Pardaillan, istovit, se ridică şi păşi… luă în mână felinarul şi legătura de chei, ieşind astfel din mormântul său.”

Michel Zevaco, ”Cavalerii Pardaillan”, vol. III