”Adrian vorbi cu voce scăzută:
– Aceasta-i liniştea noastră. E ca o odihnă după cumplite încercări. Uneori peisajul acesta pustiu, liniştit şi trist, tresare ca sub vifor. Ş-atuncea cad vrednicii lângă nemernici, amestecaţi în aceeaşi pustiire a gloanţelor şi schijelor. De ce au pierit cei care râdeau ieri; de ce trăieşti tu, ca să te temi de mâni, nu se ştie… Ah, titelule, generaţia noastră are o viaţă tragică şi absurdă… Nu ştiu dacă mă înţelegi, titelule…
– Te înţeleg, bie, suspină în întuneric mezinul.
– Da; pămîntu-i plin de mormintele tinereţii.
Adrian avea o voce aşa de amară, încît lui Paul îi veniră lacrimile, şi le lăsă să curgă în lungul obrazului; îşi simţi apoi dreapta cuprinsă în pumnul tare al fratelui său.”

Mihail Sadoveanu, ”Strada Lăpușneanu”