”«Cât de răi şi de urâţi sunt uneori oamenii!» gândeşte Paul, avînd încă în faţa ochilor aceste cumplite amintiri.
– Ai spus ceva? îl întreabă cu glas scăzut rezervistul, întorcîndu-se spre el.
– Nu; începusem să aţipesc. Mă gândeam câte năcazuri am avut pe vremea retragerii.
– Da. Au fost zile grele.
– Mă gândeam cât de răi s-arată uneori oamenii…
– Aşa este, îngână moş Avram, înăbuşit. Noi pribegeam străpunşi de ploi şi de vînturi, pe drumuri rele, cu picioarele sângerate, şi, după cum s-auzea, boierii cei mari, care ne stăpînesc, îşi aduceau cucoanele şi toate bunătăţile în trenuri păzite. Într-acelea nu se suia nimeni. Pentru răniţi şi pentru noi nu se găseau maşini. Aşa-i lumea, domnişorule. Avem noi o vorbă veche: Bogatul greşeşte şi săracul cere iertăciune! Cu asemenea proveluri ne mângâiem noi, căci aşa vrea Dumnezeu. Răbdăm şi tăcem.
Paul simţi deodată un nod în gât. În glasul bătrânului tremura o aspră amărăciune. Tăcu între raniţele lui şi începu iară să se gândească.”

Mihail Sadoveanu, ”Strada Lăpușneanu”