Wallflowers

”Îngăduie-mi să-ţi dau un sfat. Cei doi S-au dus, convinşi că fiica ta e moartă; Ce-ar fi s-o ţii în taină-aici un timp, Dând tuturor de veste c-a murit? îmbracă, dar, veşmânt cernit, şi-atîrnă Un epitaf în cripta stirpei voastre Şi fă, după tipic, tot ce se cere Când cineva se stinge dintre vii. Ce rost să aibă-acestea? La ce bun? Ducând la bun sfârşit ce vrem să facem, Putem schimba bârfeala-n remuşcare. Atîta însă nu e mare lucru; Aştept un rod mai bun al trudei noastre. Murind, cum se va spune, chiar în clipa în care au scuipat-o în obraz, Vor plînge-o, căind-o şi iertînd-o, Toţi cei ce-au auzit. Aşa se-ntîmplă: Nu preţuim cu-adevărat un lucru Atunci când îl avem: dar dacă-l pierdem, Tânjim de dorul lui, aflînd virtutea Ce n-am văzut-o cât îl stăpîneam. Cu Claudio la fel se va petrece; Aflînd că vorba lui a omorît-o, în gându-i se vor furişa tiptil Duioase amintiri din viaţa ei; Făptura ei, în tot ce-avea mai gingaş, Cu strai mai mândru se va-nveşmânta, Mustind de viaţă nouă, mai bogată, în ochii minţii lui. El o va plînge Şi, dac-a fost vreodată-ndrăgostit, Se va căi în sinea lui amarnic, Chiar dacă va mai crede-o vinovată. Aşa să facem; şi nu te-ndoi Că biruinţa ne va fi mai mare Decît pot eu acum s-o zugrăvesc. De vom da greş, atuncea vestea Că doamna a murit va domoli Uimirea ce-a stîrnit-o fapta ei: Iar dumneata o vei putea trimite (Pătatu-ţi nume o să-ţi ceară asta) La mănăstire să-şi trăiască viaţa, Ferită de sminteală şi bârfeli.”

William Shakespeare, ”Mult zgomot pentru nimic”

”Şi toate-s potrivite, frumoase mădulări:
O, mi se sfarmă mintea, şi aerul din nări
Abia ajunge-n suflet… şi inima se strînge,
Te-aş omorî în braţe şi mijlocul ţi-aş frânge,
Ţi-aş sângera eu buza c-o crudă sărutare,
Căci patima-mi de flacări o margine nu are.”

Mihai Eminescu, ”Gruie Sânger”

”Instinctul poartă focul către lună; el dă imbold mişcării-n tot ce moare şi iarăşi el pământu-n sine-adună.
Săgeata’ lui şi-n cel ce minte n-are la fel loveşte ca şi-n cel ce simte iubire-n piept şi-a cugeta e-n stare.
A rânduielii cea de veci sorginte alină ceru-n jurul cui pripit roteşte-alt cer, cu-a sale raze sfinte;
şi către el, precum spre-un ţel ursit, ne duce vrere-acelei corzi de unde săgeata trasă-n ţintă-a nimerit.
Dar precum forma -adesea nu răspunde gândirii celui care-o-aşterne-n carte, fiindcă materia-n fapt nu-i corespunde,
la fel de calea dreaptă se desparte
făptura uneori, ce-având putere,
se pleacă-mpinsă-astfel de altă parte
(întocmai precum fulgeru-n cădere) atuncea când instinctul e mânat către pământ de-o searbădă plăcere.
De-aceea zic, să nu rămâi mirat
că zbori la cer, cum nu te miri că-n vale
se scurge-un râu
-s- din munte revărsat.
Mirare-ar fi de te-ai opri în cale
când piedici n-ai , precum mirare-n lume
stârneşte-un foc ce nu sloboade pale.”
Şi-astfel zicând, privi spre cer anume.”

Dante Alighieri, ”Divina Comedie”, ”Paradisul”, Cântul I

”De nu m-alintă soarta, nici norocul,
Şi n-am, ca tine, parte de iubire,
Şi dragostea mea nu e răsplătită,
E pricină de milă, nu de râs.”

William Shakespeare, ”Visul unei nopți de vară”

“Ano! nu te nedumeri, nu te întreba la ce mă gândesc când mă vezi tăcut, căci toate le fac numai din dragoste către tine, care ai luminat zilele vieții mele; nu-ți face gânduri rele, că nu vreau să împarți necazurile vieții cu mine, ci să le port eu însumi. Ano! te gândește că-mi trece ca un junghi prin inimă când te văd tristă ori mâhnită și ori de ce te-ai întrista ori mâhni, eu nu pot să cred alta decât că eu sunt de vină. Ano! sunt un om bănuit, om lăsat pe chezășie, am poate să cad la închisoare, dar tu nu te mâhni când vei vedea că jandarmii se pun să ne caute în casă, ci-ți pune toată credința în mine, căci toate vor trece în câteva zile și câtă vreme dragostea către tine îmi va lumina calea, ferită vei fi de orice supărare”

Ioan Slavici, ”Moara cu Noroc”

“O, dacă ar fi să-l credem pe filozoful român, numai rața nu ratează, un om, adică, oricine ar fi el, are totdeauna ceva de ratat, totdeauna descoperă că a vrut ceva, chiar fără să știe precis ce anume, i-o spun alții la urmă când nu mai e nimic de făcut, chiar dacă el ar dori să nu știe. Au acest obicei scumpii noștri semeni, să înregistreze cum arătai tu odinioară, să ghicească, să intuiască acel lucru pe care ai dori să-l realizezi, să-l țină minte peste ani și într-o bună zi să-ți spună cu dispreț: ratatule! Ești un ratat! Chiar un ideal cu totul mărunt, foarte modest, aprinde pe chipul purtătorului lui o mică aură și când această aură piere, adică o anumită licărire a privirii, o anumită tinerețe a chipului, atunci se observă (fiindcă la cei ce reușesc le rămâne parcă veșnic pe chip tinerețea când au avut idealuri) și ratații sunt pierduți; chiar cei dragi nu se pot abține să nu spună soțului, fratelui sau prietenului: ești un om de nimic. Îi scapă într-o zi soției, care a acumulat multe nemulțumiri împotriva ta de-a lungul anilor, chiar dacă ai fost un soț model și ai muncit din greu să-i ții pe toți… Sau: n-a fost nimic de capul tău, alții au făcut și au dres. Aici, în mediile de jos, ratarea se confundă adesea cu nereușita, care poate foarte bine să țină în picioare un om fără noroc, care să nu se considere adică un ratat. Nu-i pasă. Nu e vina lui! Mai apropiată cauzei ratării e parabola cu talantul îngropat, când alte tentații decât acelea de a-ți fi urmat drumul pe care ți-era dat să-l urmezi te-au învins fără vina nimănui.”

Marin Preda, ”Cel mai iubit dintre pământeni”

”Pe nedrept te ţineam de cuminte cu toţii,
Dar şi aşa nu iei plata ce vrei, jurământul alege.”
Fii dar cuminte, iubitul meu fiu, şi păzeşte-te bine.”

Homer, ”Iliada”