”O, iad! O, chinuri grele! Văd prea bine
Că v-aţi legat să faceţi haz de mine.
De-aveaţi un dram de bună-cuviinţă,
M-aţi fi scutit de-această umilinţă.
Nu vi-i de-ajuns că mă urâţi cumplit?
Acuma şi-n batjocuri v-aţi unit?
Vi-i chipul omenesc, precât se pare;
O, fiţi la fel de oameni şi-n purtare!
Zadarnic mă slăviţi peste măsură,
Când inima v-o ştiu mocnind de ură…
De dragul Hermiei vă învrăjbiţi,
Şi-acum vă-ntreceţi să mă umiliţi.
Isprava-i asta, faptă de bărbaţi,
Obrajii mei în lacrimi să-i scăldaţi?
Un om de neam nicicând n-ar cuteza
Să râdă de durerea altcuiva,
Cum râdeţi voi acum de-obida mea.”

William Shakespeare, ”Visul unei nopți de vară”