”Cei ce nu simt că această Iubire îi duce cu ea ca un râu. Cei ce nu beau zorii ca pe o cupă cu apă de izvor. Cei ce nu mănâncă apusul la masa de seară. Cei ce nu vor nicidecum să se schimbe, Să doarmă mai departe. Iubirea aceasta e mai presus de teologie, de vechile trucuri şi de ipocrizie. Dacă vrei ca prin ele să-ţi şlefuieşti mintea, Atunci dormi mai departe. Eu am renunţat la minte, Mi-am rupt toate hainele şi le-am aruncat cât colo. Dacă nu eşti gol puşcă, ci eşti înveşmântat în haine frumoase ţesute din cuvinte, Atunci dormi mai departe.” Rumi, ”Odă”
”M-am îmbrăcat c-o armură Făcută din pietrele care-au rămas După ce a trecut apa. Mi-am pus o pereche de ochelari În ceafă, Ca să pot vedea numai Cu mintea De pe urmă. Mi-am protejat Mâinile, picioarele, gândurile, Nelăsând nici un loc liber Care să poată fi atins de mângâieri Ori de alte otrăvuri. Chiar inima din piept Mi-am acoperit-o cu o carcasă De broască ţestoasă Ce-a trăit 800 de ani. Când totul a fost gata I-am răspuns tandru: – Şi eu te iubesc.” Marin Sorescu, ”Precauție”
”După atâta vreme Ne întâlnim din nou. Vezi zâmbetul de pe chipul meu Şi că îmi caut locul în ochii tăi, Dar totuşi eviţi să mă priveşti. Mi-aş da şi viaţa să te văd zâmbind Şi am avea multe de vorbit Însă puţine au mai rămas de spus. M-ai întrebat de ce nu încerc s-o fac Eu am zâmbit, dar nu am zis nimic. Aşa că ai plecat spunând că e târziu. Eu am rămas acolo, în acel loc Unde ne-am întâlnit prima oară Aşteptând să te întorci la mine.” Rumi, ””Ne întâlnim din nou”
”Iubirea mi-a răpit somnul; iată ce face iubirea. Iubirea nu dă doi bani pe suflet sau pe minte. Iubirea e ca un leu negru, flămând şi fioros, care bea sângele din inimile celor ce se iubesc. Iubirea te prinde cu blândeţe şi te împinge spre capcană, iar atunci când cazi în ea te priveşte din depărtare. Iubirea e un tiran, un judecător nemilos, ce-i torturează şi-i asupreşte pe cei nevinovaţi. De cazi în mâna ei vei plânge ca norii, iar dacă fugi de ea vei îngheţa ca zăpada. Clipă de clipă ea sparge o mie de cupe-n bucăţi şi-n fiecare secundă coase şi sfâşie o sută de veşminte. Ucide o mie de fiinţe şi le priveşte ca pe una singură. Nimeni nu poate scăpa prin şiretenie sau viclenie de lanţurile ei. Niciun învăţat, oricât ar fi de înţelept, nu poate ieşi din plasa pe care ea a întins-o.” Rumi, ”Ce […]
”Sunt ud până la piele din pricina valului care încă n-a venit. Sunt legat fedeleş într-o închisoare care încă nu există. Deşi n-am jucat partida de şah deja sunt făcut şah-mat. Deşi n-am băut nicio cupă de vin deja m-am îmbătat. Deşi n-am păşit pe câmpul de bătaie deja sunt rănit şi ucis. Nu mai ştiu care e diferenţa dintre închipuire şi realitate. Asemenea unei umbre eu sunt şi nu sunt.” Rumi, ”Sunt și nu sunt”
Rumi – ”Nu te teme dacă harpa se rupe”
Nu te teme dacă harpa se rupe Căci alte mii se vor naşte din nou. Noi am căzut în braţele iubirii, unde totul e muzică. Dacă s-ar da foc tuturor harpelor din lume, Totuşi, în adâncul inimii Va continua să cânte o muzică tainică. Nu te teme dacă toate lumânările lumii Vor pâlpâi şi se vor stinge Căci avem în noi scânteia care aprinde focul. Cântecele pe care le cântăm Sunt ca o spumă la suprafaţa mării fiinţei, dar nestematele se găsesc în adâncuri. De aceea, blândeţea cântecelor noastre E o reflexie a lucrurilor profunde. Aşa că opreşte curgerea cuvintelor tale, Deschide fereastra inimii Şi lasă spiritul să vorbească.” Rumi, ”Nu te teme dacă harpa se rupe”
”Cât timp să mai jelesc cu inima rănită? Cât timp să mai rămân o toamnă tristă? De când durerea mi-a uscat frunzele sufletul meu se perpeleşte-n agonie. Cât timp să mai ascund văpaia ce vrea să se înalţe din acest foc? Cât timp poate să-ndure cineva durerea urii altui om? A unui prieten ce se poartă ca un vrăjmaş? Cu inima frântă, oare cât mai pot să îndur chinurile trupului şi ale sufletului? Eu cred în iubire şi jur pe iubire. Tu să mă crezi iubito! Cât timp mai pot să implor mila ta ca un prizonier al durerii? Tu ştii că nu sunt o stâncă sau o bucată de oţel, dar auzindu-mi povestea, chiar şi apa se va-ntări ca piatra. Dacă aş vrea să spun cuiva povestea vieţii mele din trupul meu ar izbucni văpăi.” Rumi, ”Cred în iubire”
Rumi – ”O sută de binecuvântări”
”Când iubirea vine pe neaşteptate Şi bate la geam, dă fuga şi las-o să intre, Dar mai întâi închide uşa minţii, Căci orice gând mărunt o poate alunga, La fel cum fumul întinează Prospeţimea brizei dimineţii. Minţii, iubirea-i poate spune doar atât, Drumul e închis, şi nu poţi trece mai departe, Însă iubitului ea îi oferă o sută de binecuvântări. Până ce mintea se decide să păşească, Iubirea a ajuns deja până la cer. Iubirea a urcat Muntele Sacru. Însă acum va trebui să tac, Lăsând iubirea să vorbească din cuibul ei tăcut.” Rumi, ”O sută de binecuvântări”
Rumi – ”Această căsătorie”
”Binecuvântate fie aceste jurăminte şi această căsătorie. Fie ca această căsătorie să fie precum laptele dulce, precum vinul şi halvaua. Fie ca această căsătorie să dea roade şi umbră asemenea unui curmal. Fie ca această căsătorie să fie plină de râsete, iar o zi banală să fie ca o zi în Rai. Fie ca această căsătorie să fie un semn de compasiune, o pecete a fericirii de aici şi de dincolo. Fie ca această căsătorie să aibă un chip plăcut şi un nume bun, ca o prevestire favorabilă a lunii pe un cer senin. Nu am cuvinte să descriu Cum se-mpleteşte spiritul cu această căsătorie.” Rumi, ”Această căsătorie”
“Cei mai dezinvolţi – actorii! Cu mânecile suflecate Cum ştiu ei să ne trăiască! N-am văzut niciodată un sărut mai perfect Ca al actorilor în actul trei, Când încep sentimentele să se clarifice. Moartea lor pe scenă e atât de naturală, Încât, pe lângă perfecţiunea ei, Cei de prin cimitire, Morţii adevăraţi, Morţi tragic, odată pentru totdeauna, Parcă mişcă! Iar noi, cei ţepeni într-o singură viaţă! Nici măcar pe-asta n-o ştim trăi. Vorbim anapoda sau tăcem ani în şir, Penibil şi inestetic Şi nu ştim unde dracu’ să ne ţinem mâinile.” Marin Sorescu, ”Poezii”
Rumi – ”Lumânarea din inima ta”
”În inima ta se află o lumânare ce aşteaptă să fie aprinsă. În sufletul tău este un gol ce trebuie umplut. Îl simţi, nu-i aşa? Simţi despărţirea de iubitul tău. Invită-l să vină şi să umple acest gol, îmbrăţişează-i focul. Aminteşte-le celor ce spun altfel că iubirea vine doar atunci când vrea şi că dorinţa ce o simţi pentru ea nu se învaţă în nicio şcoală.” Rumi, ”Lumânarea din inima ta”
”Şi de-ar fi să mă uiţi vreodată ”Vreau să reţii o singură chestiune. Deja ştii cum funcţionează: dacă-mi arunc privirea-nspre luna de cristal sau ramul ruginiu al toamnei liniştite, ce-mi bate în fereastră, dacă alint focul şi cenuşa imaterială ori coaja încreţită a butucului arzând, îmi zboară gândul la tine de parcă toate cele ce sunt: miresme, lumină, metale ar fi mici luntri care plutesc spre insulele tale care m-atrag. Ce-o fi, o fi! dacă azi un pic, mâine alt pic vei înceta să mă iubeşti voi înceta şi eu să te iubesc azi un pic, mâine alt pic. Dacă subit mă vei uita, să nu mă mai cauţi pentru că eu deja te voi fi uitat. Dacă ţi se pare năvalnic şi nebun vântul în vele ce-mi trece prin viaţă şi dacă vei alege să mă debarci la malul inimii în care m-am ancorat, ia aminte că în aceeaşi […]
Stefano Lentini feat. Sandra Pastrana – ”Stabat Mater”
Stabat mater dolorosa Juxta Crucem lacrimosa, Dum pendebat Filius. Cuius animam gementem, Contristatam et dolentem Pertransivit gladius. O quam tristis et afflicta Fuit illa benedicta, Mater Unigeniti! Quae mœrebat et dolebat, Pia Mater, dum videbat Nati pœnas inclyti. Quis est homo qui non fleret, Matrem Christi si videret In tanto supplicio? Quis non posset contristari Christi Matrem contemplari Dolentem cum Filio? Pro peccatis suæ gentis Vidit Iesum in tormentis, Et flagellis subditum. Vidit suum dulcem Natum Moriendo desolatum, Dum emisit spiritum. Eia, Mater, fons amoris Me sentire vim doloris Fac, ut tecum lugeam. Fac, ut ardeat cor meum In amando Christum Deum Ut sibi complaceam. Sancta Mater, istud agas, Crucifixi fige plagas Cordi meo valide. Tui Nati vulnerati, Tam dignati pro me pati, Pœnas mecum divide. Fac me tecum pie flere, Crucifixo condolere, Donec ego vixero. Juxta Crucem tecum stare, Et me tibi sociare In planctu desidero. Virgo virginum præclara, […]
Mihai Eminescu – ”Care-o fi în lume”
”Care-o fi în lume şi al meu amor? Sufletul întreabă inima cu dor. Va fi mănăstirea cu zidiri cernite, Cu icoane sânte şi îngălbenite, Va fi vitejia cu coif de aramă L-ale cărei flamuri patria te cheamă, Ori va fi o dulce inimă de înger Să mângâie blândă ale mele plângeri? L-am cătat în lume. Unde o să fie Îngerul cu râsul de-albă veselie? Unde o să-l caut, mare Dumnezeu… Poate-i vo fantasm-a sufletului meu? Ba nu, nu! Oglinda sufletului meu Îmi arat-adesea dulce chipul său, Căci oglinda-i rece îmi arat-o zeie Cu suflet de înger, cu chip de femeie, Dulce şi iubită, sântă şi frumoasă, Vergină curată, steauă radioasă, Şi să mă iubească, s-o iubesc şi eu, Să-i închin viaţa sufletului meu. Dar ce râde lumea? Ce râde şi spune? — Femeia nu este ce crezi tu, nebune. Faţa ei e-o mască ce-ascunde-un infern Şi inima-i este blestemul etern, […]
”Tot ce-i vremelnic E numai simbol. Inaccesibilul Faptă devine-n ocol. Inefabil deplinul Izbândă-i aci. Etern-femininul Ne-nalţă-n tării.” Johann Wolfgang von Goethe, ”Faust”
”Setos îți beu mireasma și-ți cuprind obrajii cu palmele-amândouă cum cuprinzi în suflet o minune. Ne arde-apropierea, ochi în ochi, cum stăm. Și totuși tu-mi șoptești: „Mi-așa de dor de tine!” Așa de tainic tu mi-o spui și dornic, parc-aș fi pribeag pe-un alt pământ. Femeie, ce mare porți în inimă și cine ești? Mai cântă-mi înc-odată dorul tău, să te ascult și clipele să-mi pară niște muguri plini, din care înfloresc aievea – veșnicii.” Lucian Blaga, ”Dorul”
”Şi tu plângi că Cel-de-Sus N-are grijă de sărace, Că ţi-e trupul frânt, răpus: Nu a nimeni să-l îmbrace, Lacrimi mari îţi prind de gât Lungi zorzoane de nebună. Lasă, nu mai plânge-atât, Şterge-ţi ochii, te îmbună, Uite colo: stele ies Ca vărsatul şi pojarul, În răsad aprins şi des, Înţesat e Pălimarul; Uite, cerul a mişcat! Plecăciuni îţi face ţie. Fruntea cerul ţi-a-nchinat Ameţit ca de belie; Cercuiţii – ochii tăi ¬Gem ca pietre-n tăvăluge, Pe când guri de gol, în Văi Înstelate, sus, îi suge.” Ion Barbu, ”Domnișoara Hus” (fragment)
”Ce vrei, să-mi rup din frunte izvorul de lumine Amăgitori sânt ochii — furi de-ndulciri străine În porţile acestea a ochilor aibi strajă: Privire femeiască privire nu-i, ci vrajă. A sufletului pusnic cetate întărită Ea cade înainte-i de vînturi răscolită.” Mihai Eminescu, ”Gruie Sânger”
”MAMA!” „Viaţa nu trece, ci se prelungeşte O ştiu şi eu, şi tu, de bună samă, Şi nimenea, iubind, nu-mbătrâneşte, Ci ca o stea, spre ziuă, se destramă. Copiii, ştii, nu cresc, ci doar devin, La rândul lor, părinţi şi se-nfăşoară Într-un surâs născut dintr-un suspin Ce se repetă, vai, a câta oară. Îţi simt ades atingerea de mână Cum buclele de prunc mi le destramă Şi văd în vis căluţi de plastelină Pe care mi-i făceai cu grijă, mamă. Azi părul meu de-acuma e cărunt Şi vântul singuratec mi-l răsfiră, Dar am în piept o inimă de prunc Şi-ţi dăruiesc un crai cântând la liră. Viaţa nu trece, ci se prelungeşte! O ştii şi tu, şi eu, iubită mamă, Că nimenea, iubind, nu-mbătrâneşte, Ci ca o stea, spre ziuă, se destramă…”
“Spuneai ceva? Spuneai ceva? Spuneam ceva? Se pare. Şoptisei, poate, o-ntrebare, Sau, poate, un răspuns. Dar glasul nostru nu era ascuns? Poate zăream o şoaptă în pleoapa tremurată. A fost atunci? Acum e altădată? Şi tu şi eu tăcusem parcă ani întregi Ştiind că nu-nţelegem ce-ncepi să înţelegi. Zadarnica paradă a tâlcurilor scrise, În jocul de-a sfiala, amuţise. Nu vream să ştim ce suntem, ce am fi fost sau cine. Tu mă numiseşi „Ţie”, eu te numisem „Tine”. Să te cunosc? Să mă cunoşti? Stam unul lângă altul ca plopii mari – şi proşti.” Tudor Arghezi