Wallflowers

”Făcut-ai de ruşine frumuseţea Şi dragostea şi duhul! Cărpănos – Cum e zaraful ghiftuit de bani, Nimic nu foloseşti, din tot ce ai, Spre-a-mpodobi, aşa cum se cuvine, Iubirea, frumuseţea, duhul tău. Tiparul tău frumos e chip de ceară Nevrednic de curajul bărbătesc. Deşertăciune-i sfântul legământ, Scornire ticăloasă, ce ucide Iubirea juruită pentru veci. Iar duhul tău, ce-ar trebui să fie Cârmaciul frumuseţii şi-al iubirii, Ia foc, din neghiobia ta, ca praful De puşcă agăţat la cingătoarea Unui soldat netot, şi te sfărâmă Chiar arma ce-o aveai să-ţi fie scut Ridică-te! Fii om cu-adevărat!” William Shakespeare, ”Romeo și Julieta”

”De-aceea, pază bună: fereşte ochii-n lături Şi cu muieri frumoase tu să nu tai la sfaturi: Uşor te biruieşte poftirea frumuseţii Şi-n inimă îţi bagă ea viermele vieţii. Să nu pătrundă amor în mintea lunecoasă. Priviri iscoditoare a feţelor frumoase Oare aruncă-n inimi săgeţile-ndulcirii. Şi vălul dulce, umed, a păcii ş-adormirii: Şi o privire-n treacăt din arcul cel cu gene Te-nvaţă crud durerea vieţii pămîntene. Zadarnic dulce-i gura, zadarnic ochi-s tineri, Venin e-n sărutarea păgînei zîne Vineri.” Mihai Eminescu, ”Gruie Sânger”

”De trup am fost (ci minte nu-i să poată pricepe-aici un corp ce-n corp pătrunde şi cel’lalt rabdă nefiind chip să-l scoată), ne-ar arde-n piept dorinţi şi mai profunde de-a-ntrezări esenţa -n care vezi cum firea noastră Domnu-întrepătrunde. Acolo vom zări fără dovezi tot ce ni-e sfânt în lume prin credinţă, precum pe Domnul nevăzut îl crezi. „Madonă ,-am zis, cu-adâncă umilinţă îi mulţumesc lui Dumnezeu că-mi dete, smulgându-mă din lume, oblăduinţă.” Dante Alighieri, ”Divina Comedie”, ”Paradisul”, Cântul II

“N-o să trăiesc cât lumea și n-o să mor de două ori, se mai spune. E un gând de om, legat de viața plină, singura care există și care continuă și după noi, în timp ce ticălosul e pedepsit să se sperie necontenit. De aceea îi e atât de groază să rămână singur în tăcerea odăii sale. Dacă mor, îi vine lui gândul, n-o să mai pot înfuleca și bea la nesfârșite petreceri, n-o să mai pot să țes intrigi împotriva altora, n-o să mai pot să-mi aduc în pat în fiecare noapte altă muiere. Ticălosul e legat de viață, nu „și-o trăiește”, cum e el ferm încredințat, căci viața înseamnă și moarte, or cu moartea el nu e în regulă, deși o sfidează tot timpul gălăgios și cinic… Se mai spune că adesea ticălosul are somnul adânc și liniștit și că puțin îi pasă de îndrăznețele lui fărădelegi comise […]

”În cel de al doilea caz, acela al întoarcerii progre¬sive la origine, avem de-a face cu o rememorare me¬ticuloasă şi exhaustivă a evenimentelor personale şi isto¬rice. Desigur, şi în cazul acesta scopul ultim e de a „arde” aceste amintiri, de a le suprima întrucîtva, retrăindu-le şi desprinzîndu-ne de ele. Dar nu mai e vorba să le ştergem instantaneu spre a da cât mai repede cu putinţă de clipa originară. Dimpotrivă, impor¬tant este să ne rememorăm chiar şi amănuntele cele mai neînsemnate ale existenţei (prezente sau anterioare), căci numai mulţumită, acestei amintiri ajungem să „ardem” trecutul nostru, să-l dominăm, să-l împiedicăm să in¬tervină în prezent.” Mircea Eliade, ”Aspecte ale mitului”, cap. 5