Wallflowers

”De-acum, în Primăvară, prin şesuri apusene pot flori să înflorească, pot muguri să răsară, Şi apele să curgă prin verzile poiene Şi vesele cinteze să cânte-n zarea clară. Ori poate-s nopţi senine cu fagi în legănare ce poartă-n rămurişuri ca albe nestemate a elfilor coroană cu-mpodobiri stelare ca-ntr-o poveste spusă din lumi îndepărtate. Doar eu sunt la sfârşitul călătoriei mele Şi stau în întuneric, parcă în gropi adânci, dincolo şi de turnuri înalte, mândre, grele, dincolo şi de munţii încremeniţi în stânci. Dar Soarele răsare pe-o cale negreşită Şi Stele sting în ceruri din veci acelaşi glas – de-aceea nu voi spune că ziua e sfârşită Şi Stelelor eu nu le voi spune bun-rămas.” J.R.R. Tolkien, ”Stăpânul inelelor”, vol. III, ”Întoarcerea regelui”

”Gollum era cumplit de dezamăgit; dar Bilbo spuse repede o nouă ghicitoare, aşa că Gollum trebui să se întoarcă în barca lui, să se gândească: Fără de picioare, zace pe-un picior. Două picioare stau alături pe trei picioare, Iar patru picioare capătă şi ele câte ceva. Nu era timpul cel mai potrivit pentru ghicitoarea asta, dar Bilbo se grăbea. Gollum ar fi găsit greu răspunsul dacă ar fi fost întrebat cu altă ocazie. Dar acum când se vorbise de peşte „fără de picioare”, nu era chiar atît de greu de ghicit, şi o dată ce ştiai asta, restul era uşor. „Un peşte pe o masă mică, un om stă pe scaun la masă, iar oasele le capătă pisica”, ăsta era, bineînţeles, răspunsul şi Gollum îl dădu destul de repede.” J.R.R. Tolkien, ”Hobbitul”

”Hoţii! Foc! Crimă! Asemenea lucruri nu se întîmplaseră niciodată de când se stabilise în inima Muntelui. Furia lui depăşi orice imaginaţie — era o furie dintr-acelea care nu apar decît atunci când bogătaşii, care au mai mult decît le trebuie, pierd deodată un lucru care e în posesia lor de multă vreme, dar de care n-au avut niciodată nevoie şi pe care nici nu l-au folosit, împroşcă foc (…)” J.R.R. Tolkien, ”Hobbitul”

”Poate la colţ aşteaptă şi-acum ca în trecut O poartă mai ascunsă, un drum necunoscut, Pe unde-am fost odată, acum nici nu mai ştiu, De unde o să vină când singur o să fiu Pe lungi cărări tăcute ce trec şerpuitoare De la Apus de Lună la Răsărit de Soare.” Şi parcă răspunzându-i de jos din vale, se auziră nişte glasuri care cântau şi ele, urcând pe acelaşi drum: ”De-aceste-ndepărtate meleaguri, noi, cei vii, Ca de lumini de stele pe rând ne-om aminti Pe sub copaci în foşnet şi clătinări de sus, Peste oglinda Mării încinse la Apus.” J.R.R. Tolkien, ”Stăpânul inelelor”, vol. III, ”Întoarcerea regelui”