”Toată dimineaţa am fost în obişnuitul meu statu iucunditatis internae, totuşi cu o tulburare în plus, despre care gândeam că provine de la forţa spiritului şi de la nevrednicia mea. M-am pus până la urmă să gândesc, cu ajutorul lui Dumnezeu, că trebuie să fiu mulţumit cu tot ceea ce îi este plăcut Lui, căci aceasta îi aparţine, şi că nu poţi rezista spiritului când primeşti de la Dumnezeu asigurarea că e graţia Sa, că ea acţionează pentru cel mai mare bine al nostru; căci cum noi suntem ai Lui, trebuie să fim mulţumiţi cu ceea ce îi e plăcut Lui să facă cu ceea ce-i aparţine; totuşi trebuie să ne rugăm Domnului Nostru, căci aceasta nu e pentru nimic în lume în puterea noastră. El mi-a dăruit graţia sa întru aceasta, şi foloseam cât se poate de puţin gândurile mele, dar voiam să înţeleg de ce lucrurile stau aşa; ceea ce era un păcat; gândurile nu trebuie să ajungă până acolo, dar trebuie să ne rugăm Domnului Nostru ca să putem să le stăpânim. E de ajuns că el se milostiveşte astfel, şi în toate lucrurile trebuie să-l invocăm, să-l rugăm, să-i mulţumim şi să recunoaştem cu umilinţă nevrednicia noastră.
Sunt încă obosit în corp şi gânduri, căci nu e nimic pe care să nu-l ştiu mai bine decât ştiu nevrednicia mea şi faptul că eu sunt o mizerabilă creatură; mă tulbura să văd cât de nevrednic sunt de graţia primită.”

Emanuel Swedenborg, ”Cartea de vise”