”Seara, am căzut pradă unei altfel de ispite; mai exact între 8 şi 9 seara, când citeam despre minunile pe care Dumnezeu le-a făcut prin intermediul lui Moise. Mă gândeam că o parte din înţelegerea mea s-a amestecat la aceasta, încât nu puteam să am o credinţă puternică aşa cum ar fi trebuit. Credeam şi nu credeam; mă gândeam că din această cauză îngerii şi Dumnezeu li se arată păstorilor şi nu filosofului care permite înţelegerii sale să intre în joc astfel încât se întâmplă mereu să ne întrebăm de ce El a recurs la vânt când a adunat lăcustele, pentru ce El l-a înăsprit pe Faraon fără să acţioneze imediat, şi alte lucruri de genul ăsta, de care, fără îndoială, eu râdeam în mine, dar ele făceau totuşi ca atât de mult credinţa mea să nu fie fermă. Priveam focul şi-mi spuneam mie însumi: dacă e aşa, n-ar trebui să cred că focul există, precum, de asemenea, că simţurile exterioare sunt mai fallaces decât ceea ce Dumnezeu însuşi spune şi care e ipsa veritas; trebuie să cred mai degrabă asta decât pe mine însumi. Cu astfel de gânduri şi multe altele am petrecut o oră sau o oră şi jumătate, râzând în mine de Ispititor; e de remarcat că, în aceeaşi zi, m-am dus la Delft şi, toată ziua, am avut graţia de a fi în gânduri profunde, spirituale; profunde şi frumoase cum n-am avut niciodată, şi totul în ziua aceea era opera Duhului, descoperită în mine.”
Emanuel Swedenborg, ”Cartea de vise”
nov. 202020
Sorry, the comment form is closed at this time.