”Bătrânul Platon păstră o clipă tăcere.
– Aş dori să cunosc ceva despre copila noastră.
– Copila, părinte, samănă prietinei noastre doamna Teosva.
– Soţul său o cercetează în toate zilele? E blând cu dânsa?
– O, prietine, răspunse Kesarion, ar trebui să chemăm aici martori din băile publice şi din lupanare, ca să ne spuie unde îşi petrece feciorul lui Leu-Împărat nopţile. Ziua doarme, iar bucătarii palatului îi pregătesc, pentru ceasul când se deşteaptă, mâncări îmbielşugate, ca să-şi întărească puterile. Are prietini prea credincioşi, strategi de oşti, care ar fi putut să-l înveţe meşteşugul armelor. L-au învăţat altceva. Dau poftelor lui copii şi copile din Asia, pe care le amestecă cu fructele şi vinurile.
Înfăţişarea de ibis vechi a episcopului se alungi şi păli ca subt o umbră.
– Dai sufletului meu o veste de moarte… murmură el. De unde cunoşti toate acestea?
– O, domnule, mai bine nu le-aş fi cunoscut. După cum mi-a fost porunca, am cercetat rând pe rând toate locurile cetăţii, de la palat până la colibe. La acestea din urmă numai, am cunoscut lacrimile fără nici un amestec de răutate. Căci acolo unde s-au adunat bunurile şi puterea, stau stăpâni demonii lăcomiei, ai zavistiei, ai minciunii. Acolo oamenii se pleacă legii împăratului şi legii lui Dumnezeu, – însă cu viclenie, alcătuindu-şi dobândă numai pentru pofte şi patimi. Vorbele dulci şi zâmbetele au în ele otravă. Pe meşteşugari şi pe plugari îi istoveşte camăta; pe robi harapnicul; pe neguţător vistieria şi mita. Flămânzii şi calicii împărăţiei s-au adunat aici, cerşind pe toate căile cetăţii, răcnind la hipodrom, pândind noaptea palatele, aşteptând căderea domnilor. Palatul autocratorului e subt sabia străjerilor; şi-aceştia stau la pândă, râvnind comorile. M-am apropiat de cuvioşii monahi din sfintele mănăstiri, nădăjduind să găsesc la ei altă lege. Am cunoscut şi într-înşii cerşetorii vieţii şi zarafii rugăciunilor. Am socotit pe cei buni, ostenindu-mă a-i cerceta şi la răsărit şi la asfinţit. De la unu – numărul lor nu l-am mai putut creşte. Acel unu se află în faţa mea. Mă închin lui şi-l rog să urmeze a aduce sufletului meu mângâiere.”

Mihail Sadoveanu, ”Creanga de aur”