”La ceasul odihnei, când punea pe pirostrii, la un foc de găteje, ceaunul dogit, ca să-şi facă „oleacă de mămăligă”, stăteam cu dânsul de vorbă. Grăia moale şi focul îi lumina din când în când obrazul pămîntiu, brăzdat de suferinţi. Răspunzând – câteodată întorcea şi ochii spre mine. Ochii aceia verzi, gânditori, nu i-ar putea zugrăvi nimeni. Cînd întîlneau pe ai mei aveam totdeauna o simţire de milă, şi fără voie se desluşea în mintea mea un nume pentru ei: „ochii resemnării”.”

Mihail Sadoveanu, ”Pe drumuri încurcate”