”Cu toate argumentele mele împrumutate, e greu să am linişte.
– Dacă o viaţa romanţată nu-i nici istorie, nici roman, mi se răspunde, atunci scrie mai mult istorie. Ai amintirile noastre, ai observaţiile şi constatările personale, ai scrisori şi un jurnal intim. Dacă nici din asta nu se poate alcătui istorie, atunci nu mai credem în nimic. Trăim în vremuri de democraţie şi declarăm, cu violenţă, dacă e nevoie, că nu numai Ludovic al paisprezecelea are dreptul la un istoriograf.
– Liniştiţi-vă, tinerilor, le răspund eu, şi mai ales încer-caţi a fi înţelepţi. Orice aţi spune, dreptul la un istoriograf nu-l are oricine, şi asta o hotărăşte mai ales posteritatea. Chiar dacă noi am încerca să vîrîm în istoria omenirii pe cutare şi pe cu¬tare, porţile panteonului admiraţiei nu se deschid decît pentru foarte puţini; cei mai mulţi rămîn zgri¬buliţi afară, în atitudine de cerşetori, cu foile de intrare în mâna dreaptă întinsă ţapănă. Din deceniu solicitatorii devin umbre tot mai schilave, până ce se amestecă cu pulberea tatălui nostru, pămîntul. Oricît de violent aţi declara dreptul vostru la nemu¬rire acuma, nimic din cele rânduite nu se schimbă; după al patruzecelea an al vieţii, veţi înţelege că trebuie să muriţi şi, ce e mai trist, că cei mai mulţi va trebui să muriţi fără nici o glorie, în chipul cel mai meschin.”

Mihail Sadoveanu, ”Cazul Eugeniței Costea”