”Se înfăţişa la prag un om cuviincios îmbrăcat în straie mohorîte; parcă era mirean, parcă era cleric. Cingătoarea-i de piele nu purta arme. Avea o barbă castanie, care-i îmbrăca tot obrazul.
– Buna vremea, a rostit un glas răguşit de trudă. Sărut dreapta, bădiţă Nicoară.
Călugărul îl cunoscuse dintrodată, înainte de a-l fi auzit rostind aceste din urmă cuvinte. Îl cunoscuse mai ales după ochi. Era mezinul său, uscat şi ars de soarele copleşitor din ţinuturile de la miazăzi.
Sânt în viaţa asta întîmplări cu totul neobişnuite, care se înşiră unele după altele ca metaniile; par fără noimă şi totuşi au o orînduire ascunsă. Dacă ar fi cunoscut toate, domnia sa pârcălabul ar fi înţeles că întîlnirea acelor fraţi era scrisă de mai nainte, de împrejurări, de voinţa oamenilor şi de ceea ce numim destin, adică de Înţelepciunea în veci nepătrunsă a lui Dumnezeu, aşezată pururi în zidirea sa. Mai degrabă trebuia să se întîmple o asemenea întîlnire, decît să nu se întîmple. Aşa îşi făceau socoteală Nicoară și Jder, pe când pârcălabului i se umbrea în priviri teama genunelor.”

Mihail Sadoveanu, ”Frații Jderi”, vol. III