“Îşi aruncă ochii pe scrisoare.) Se vaietă ca un copil… Să stea pe lumea
cealaltă. Dacă se smiorcăie aşa! A avut ghinionul să dea peste belea, şi
acum vrea să înduioşeze lumea cu soarta lui nenorocită… Să-şi lase fiecare
treaba lui şi să pornească pe valuri! Află de la mine: n-o să mişte nimeni
nici măcar un deget. Nimeni din sat. Nimeni de pe pământ. Nimeni din cer.
– Cât e pământul de mare, să treacă scrisoarea asta din mână în mână, toţi or
să-ţi dea dreptate, dar să intre în mare după tine – nici unul.
– Pe omenire o doare în fund de soarta ta.
– (Mai calm.) Ce, când ţi-a fost bine, când te-ai închis în casă cu femeia ta ai
urlat că eşti fericit?
– Şi chiar de-ai fi urlat, pe omenire ar fi durut-o-n fund de fericirea ta.
– Băiete, descurcă-te şi tu cum poţi.
– Şi măcar pe maică-ta n-o mai necăji cu veşti aşa de proaste.
– Las-o să creadă că feciorul ei e bine sănătos. Şi nu se teme de singurătate.”

Marin Sorescu