”Omul căruia îi place să ducă o viaţă animalică, este un animal condus de instinctul său animalic interior. Aceleaşi (influenţe) ale stelelor care îl fac pe lup să omoare, pe câine să fure, pe pisică să ucidă, pe pasăre să cânte etc. Îl fac pe om un cântăreţ, un mâncăcios, un vorbăreţ, un îndrăgostit, un criminal, un tâlhar, sau un hoţ. Acestea sunt atribute animalice, şi ele mor odată cu elementele animalice de care aparţin; însă principiul divin din om – care face din el o fiinţă umană, şi prin care el se deosebeşte cu totul de animale – nu este un produs al pământului, şi nici nu este generat de regnul animal, ci vine de la Dumnezeu; este Dumnezeu, şi este nemuritor, căci, provenind dintr-o sursă divină, el nu poate fi altfel decât divin.
Aşadar, omul ar trebui să trăiască în armonie cu părintele său, şi nu cu elementele animalice ale sufletului său.”

Franz Hartman, ”Paracelsus, viața și învățătura”