”Ci spune-mi, voi, cei fericiţi aşa, râvniţi vreun loc mai sus, ca să v-alinte mai îndeaproape strălucirea Sa?”
Zâmbi dintâi cu-ntreaga sfântă ginte, părând că arde-n flacăra divină a dragostei şi-apoi rosti-n cuvinte:
„Iubirea creştinească-n noi alină tot ce e dor; din vrerea ei, supus el vrere-şi face, una şi deplină.
Dac-am dori să ne-nălţăm mai sus, ne-am despărţi prin dor şi năzuinţă de vrerea celui care-aici ne-a pus;
or, lucru-acesta-n rai nu-i cu putinţă;
iubirea-aici e lege-ndrituită,
de-i judeci firea-n gând cu chibzuinţă.
Se cere-aici ca viaţa fericită nicicând să-ncalce-a cerurilor vrere, spre-a fi pe veci cu-a noastre vreri unită.
cum ne-a-mpărţit să stăm din sfere-n sfere în largu-împărăţiei Lui, ne place, precum şi Lui ce-mbie-ntru plăcere.
în voia Sa sălăşluim în pace; El este marea-n care curge tot ce dânsul naşte şi natura face.”
Am priceput atunci că peste tot
în cer e paradis, deşi la fel
să guste toţi din sfântul har nu pot.”

Dante Aligheri, ”Divina Comedie”, ”Paradisul”, Cântul III