”Instinctul poartă focul către lună; el dă imbold mişcării-n tot ce moare şi iarăşi el pământu-n sine-adună.
Săgeata’ lui şi-n cel ce minte n-are la fel loveşte ca şi-n cel ce simte iubire-n piept şi-a cugeta e-n stare.
A rânduielii cea de veci sorginte alină ceru-n jurul cui pripit roteşte-alt cer, cu-a sale raze sfinte;
şi către el, precum spre-un ţel ursit, ne duce vrere-acelei corzi de unde săgeata trasă-n ţintă-a nimerit.
Dar precum forma -adesea nu răspunde gândirii celui care-o-aşterne-n carte, fiindcă materia-n fapt nu-i corespunde,
la fel de calea dreaptă se desparte
făptura uneori, ce-având putere,
se pleacă-mpinsă-astfel de altă parte
(întocmai precum fulgeru-n cădere) atuncea când instinctul e mânat către pământ de-o searbădă plăcere.
De-aceea zic, să nu rămâi mirat
că zbori la cer, cum nu te miri că-n vale
se scurge-un râu
-s- din munte revărsat.
Mirare-ar fi de te-ai opri în cale
când piedici n-ai , precum mirare-n lume
stârneşte-un foc ce nu sloboade pale.”
Şi-astfel zicând, privi spre cer anume.”

Dante Alighieri, ”Divina Comedie”, ”Paradisul”, Cântul I