„La ce umblaţi voi singuri fără sfat?” strigă o voce şi zvâcnii cu teamă, ca mânzul când tresare-nspâimântat.
Privii pe sus să ştiu ce glas ne cheamă, dar n-am văzut sclipind mai roşu-n foc nici sticlă-ncinsă , nici oţel şi-aramă,
de cum sclipea cel ce ne-oprise -n loc.. „Pe-aici, grăi, croieşte brâul scară şi către pace făureşte scoc.”
Lumina lui mi-era pe ochi povară şi mă pornii după poeţi arare, ca cel ce paşii după-auz măsoară.
Şi-aşa precum a dimineţii boare adie primăvara-mbălsămată, cu dulce iz de iarbă şi de floare,
la fel simţii pe fruntea mea pătată aripa lui , precum un vânt fugar, stârnind parfum de-ambrozie curată.
„Ferice cei ce-s miruiţi cu har, grăia, astfel că-ndestularea gurii n-aţâţă-n ei mistuitor pojar,
ci-i ţine-n frâu la marginea măsurii.”

Dante Alighieri, ”Divina Comedie”, ”Purgatoriul”, Cântul XXIV