”Şezui puţin s-ascult de-aud mişcare pe noul brâu, adusă-n zbor cu vântul, şi spre maestru slobozii-ntrebare:
„Părinte drag, ce spală-aici pământul
şi ce păcate pe cei morţi i-apasă?
De paşii stau, nu-ţi steie-n loc cuvântul.”
„Bătută-i legea care greu se lasă către iubirea de supremul bine; pe-aici dă zor lopata lenevoasă.
Ascute, zise, mintea ta spre mine
ca să pricepi învederat ce-oi spune
şi rod s-aduni, de noaptea-n loc ne ţine.
Nici ziditor şi nici făptură-n lume n-a fost, pre câte ştii, fără iubire, fie-nnăscută, fie-aleasă anume.
Nicicând greşeşte cea sădită-n fire; cealaltă-n schimb dă greş când rău alege ori n-are cumpăt într-a ei pornire.
Cât timp din Domnu-şi făureşte lege şi-n bunuri pământeşti e cumpătată, prilej de^pofte strâmbe nu se-alege.
Dar când se-ntoarce către rău sau cată cu prea mult zel sau prea puţin spre bine, îl mânie fiii pe Cerescul tată.
De aceea, zic, iubirea se cuvine să fie-n voi sămânţă de virtute, cât şi de fapte care-aduc ruşine.
Or, cum nu-i chip pornirea ei să-şi mute de la făptura-n care-a fost sădită,
n-asmute.
nicicând în om ura de el
De creator nu-i fiinţă despărţită, s-o poţi concepe stătătoare-n sine şi ca atare de-a-l uri-i ferită.”

Dante Alighieri, ”Divina Comedie”, ”Purgatoriul”, Cântul XVII