”îmi păreţi însă nepotriviţi, mereu porniţi: unul în contra altuia, voi, care staţi unul lângă celălalt şi scoateţi ţipete de deznădejde. Aţi fi avut nevoie de un altul,
de unul care să vă-nveţe să râdeţi iar, un bun măs¬cărici, un bun dănţuitor, o suflare de, vînt, un licu¬rici, ori un-nebun bătrân — nu credeţi?
Iertaţi-mă, o, disperaţilor, că vorbele îmi sunt săra,ce şi nedemne de musafiri ca voi. Dar nici nu bănuiţi ce mă înveseleşte.
Voi înşivă, fiindcă vă văd aici Şi să-mi iertaţi aceasta. Dar prinzi curaj, când vezi un disperat, iar ca să-i dea ‘unui disperat curaj, oricine se crede-n stare.
Voi m-aţi făcut să mă simt în stare, şi-acesta e un dar de preţ, nobilii mei musafiri. Să nu vă supă¬raţi, deci, dac-o să vă dau şi eu din ceea ce am)”

Nietzsche, ”Așa grăit-a Zarathustra”, cap. ”Cuvânt de bun-venit”