”Răspuns-am: „Au râs de mine, când mi-am aflat cărarea mea şi am urmat-o, dar mie-mi tremurau picioarele, străbătînd-o.”
Şi oamenii mi-au zis: „Ai uitat drumul, dar iată, nu ştii nici să mergi!”
Şi iarăşi glasul fără noimă zise: „Ce-ţi pasă de derâderile lor? Tu nu mai ştii să te supui! De-acuma, trebuie să porunceşti!”
Oare nu ştii de cine are lumea nevoie? De omul care porunceşte lucruri mari.
Pe-acestea să le faci, e greu, dar cel mai greu este să porunceşti ca ele să se facă.
Greşeala ta de neiertat este că ai puterea şi că refuzi să stăpîneşti.”
Şi răspunsei: „Să poruncesc, n-am glasul leului.”
Şi iarăşi auzii ca un şoptit: „Cuvintele cele mai liniştite aduc furtună. Gândirile care păşesc precum o porumbiţă, comandă lumea.
O, Zarathustra, înfăţişează-te drept Umbra celui care va veni — atunci vei porunci şi vei înainta ca un stăpîn!”
Şi zis-am: „Mi-e ruşine!”
Şi murmurul îl auzii din nou: „Trebuie să devii din nou copil, să-ţi pierzi ruşinea.
Că încă porţi în tine orgoliul tinereţii, iar tânăr devenit-ai târziu. Ca să devii din nou copil, trebuie să triumfi de tinereţe”.
Şi tremurând gândit-am îndelung. Şi-apoi am repe¬tat ce mai spusesem: „Nu vreau!”
Şi-a fost, atunci, în jurul meu, o izbucnire de râset. Ah, acel râs mă destrăma lăuntric şi mă lovea in inimă.
Şi, pentru cea din urmă oară, îmi zise glasul: „O, Zarathustra, fructele ţi-s coapte, dar tu nu eşti încă pentru ele copt. Reintră, deci, iar în singurătatea ta, ca să te împlineşti.”

Nietzsche, ”Așa grăit-a Zarathustra”, cap. ”Ora celei mai mari tăceri”)