”Cu pasul îmblănit, tăcut, se plimbă pe-un covor de stele; la om, însă, nu-mi place un astfel de mola¬tec pas, nu-mi place să nu aibă clinchetul de pinteni.
Căci pasul omului cinstit vorbeşte, pe când mota¬nul se furişează fără zgomot. Or, luna se-apropie cu paşi molateci, ca o pisică: fără sinceritate.
Vă-nchin această parabolă, vouă, prefăcuţilor sentimentali, adepţi ai „cunoaşterii preacurate”. Eu vă numesc libidinoşi.
Iubiţi pămîntul şi lucrurile pămînteşti — v-am ghicit bine. Dar iubirea voastră cu conştiinţa şi ruşinea e-amestecată, şi vă asemănaţi cu luna.”

Nietzsche, ”Așa grăit-a Zarathustra”, cap. ”Despre preacurata cunoaștere”)