”Hipolita:
N-a spus că sunt nepricepuţi cu totul?
Theseu:
Vom fi cu-atât mai darnici, răsplătindu-i,
De vreme ce ei nu ne dau nimic.
Ne-om desfăta-ncercând să desluşim
Tot ceea ce ascunde-a lor greşeală.
Să preţuim doar gândul lor curat,
Nu şi-mplinirea lui, stângace poate.
Mă-ntâmpinau în drumurile mele
Tot cărturari de seamă ce voiau
Să mi se-nchine cu alese vorbe
Pe care îndelung le cumpăneau;
Dar îi vedeam pălind şi tremurând,
Cu limba-mpleticită-n miezul vorbei,
Cu glasul migălit, tăiat de spaimă,
Şi pân’, la urmă, amuţind de tot,
Lăsând urarea nerostită. Însă
Tăcerea lor era mai grăitoare,
Şi desluşeam în stânjeneala lor
Mai mult decât în glasul sunător,
Obişnuit cu vorbe lustruite.
Iubirea mută-mi spune mult mai mult
Decât sporovăiala: s-o ascult.”

William Shakespeare, ”Visul unei nopți de vară”