”„Ce-aud, maestre?”-am întrebat şi-am mas s-ascult pe-al treilea ce striga: „Iubeşte” pe cel ce-n tine fără milă-a tras”.
„Această brână, zise el, loveşte în cei pizmaşi, drept care rupt anume din dragoste e biciul ce-i plesneşte.
Altminteri frâul se rosteşte-n nume; şi-ai să-l auzi pân-ai s-ajungi iertarea în celalt brâu şi vei pricepe cum e.
Ci-ndreaptă-ţi ochii şi scrutează zarea căci vei vedea şezând mulţimi ‘nainte pe lângă stâncă sprijinind cărarea.”
Privii deci ţintă şi cu luare-aminte şi-un şir de umbre-ntrezării la rând, înfăşurate-n cenuşii veşminte.
Şi-ajunşi aproape le-auzii strigând: „Te roagă-n ceruri pentru noi, Mărie”, „Mihai” şi „Petru” şi „Voi sfinţi” chemând.
Nu-i om pe lume, cât de crud să fie ce nu s-ar frânge de dureri şi jale de câte ochii-mi arătară mie.
Când am ajuns de ei aproape-n cale şi fiecare desluşii ce pate, din ochii mei porni a curge vale.
Din pănură purtau veşminte-n spate şi una-ntr-alta se proptea grămadă, iar râpa-naltă le proptea pe toate.
La fel şi cei ce nu-s sortiţi să vadă cerşesc la hramuri milă, creştineşte, şi cap la cap se-nşiră toţi pe stradă,
încât să simţi că mila te-mboldeşte nu doar prin vorba ce-i auzi că-ngână: prin chipul lor, ce mai vârtos cerşeşte.
şi precum orbii n-au din cer fărâmă de soare să-i îmbucure, la fel şi-acestora li-e noaptea-n veci stăpână.
Căci tuturor le coase-n fir de-oţel pleoapă de pleoapă, ca la şoim când vrei că-l învrăjbeşti, ca să vânezi cu el.”

Dante Alighieri, ”Divina Comedie”, ”Purgatoriul”, Cântul XIII