”N-aş vrea, creştine, de-al căinţei zel să-ţi uiţi cumva, văzând ce dreaptă plată îţi cere Domnul ca s-ajungi la ţel.
Nu chinu-ţi şadă-n gând, ci la răsplată aminte ia şi orice-ar fi socoate că nu va-ntrece marea judecată.
„Maestre,-am zis, mulţimile-arătate nu-mi par de-un soi cu-a omului făptură şi nu ştiu ce-s. Mi-s minţile furate?”
Şi dânsu-atunci: „Pedeapsa grea ce-ndură ‘i-ndoaie-astfel şi-n mers îi poticneşte; şi ochii mei în cumpeni se zbătură.
Ci cată către ei şi desluşeşte ce-ascund din jos poverile cumplite, şi-ai să pricepi că se căiesc muţeşte.”
Creştini trufaşi, făpturi nenorocite, ce jos, de ochii minţii schilodiţi, vă-ncredinţaţi cărărilor greşite,
au nu vedeţi că suntem viermi meniţi a ne preface-n fluturi ce-au să zboare fără-apărare spre judeţ? Smintiţi,
la ce săltaţi cuprinşi de-nfumurare, când sunteţi gâze, viermi, lepădătură, ca larvele ce-n veci n-ajung la soare?
Cum vezi pe-alocuri stând câte-o făptură drept reazem pe sub streşini şi pridvoare, ce cu genunchii-ajunge a-mpunge-n gură,
şi chinul ei, deşi-nchipuit, te doare, la fel văzui, când mi-ascuţii vederea, şi ceata lor adusă de spinare.
Umblau încovoiaţi după puterea poverilor, şi printre ei acel care-nfrunta mai răbdător durerea,
părea că zice „nu mai pot defel!”

Dante Alighieri, ”Divina Comedie”, ”Purgatoriul”, Cântul X