”Ce har ceresc în calea mea te scoate? De-s vrednic vorba să-ţi ascult, îmi spune de vii din iad şi din ce brână, frate?”
„Am colindat a morţii-ntregi genune mânat, răspunse, de Supremul Bine, ce vrerii lui cărarea mea supune
Nu ce-am făcut; ce n-am făcut îmi ţine ascuns în umbră zâmbetul divin, râvnit de voi, târziu râvnit de mine.
Pe unde stau nu-i loc muncit de chin; ci-i noapte-n care plânsul tară saţ nu curge râu, ci tremură-n suspin.
Acolo stau cu bieţii prunci muşcaţi de-ai morţii dinţi, ‘nainte ca de vina strămoşilor să poată fi spălaţi.
Acolo stau cu cei ce din doctrina virtuţilor creştine” n-au gustat, dar alte-având, urmatu-le-au lumina.
Ci de cunoşti acest tăcut regat şi ştii de unde, începând, se-ntinde, ne spune ca s-ajungem neîntârziat.”

Dante Alighieri, ”Divina Comedie”, ”Purgatoriul”, Cântul VII