”O, Hermia, vrăjmaşă mi te-arăţi!
De ce-ai urzit cu oamenii aceştia
Să-mi faceţi parte numai de batjocuri?
Noi tainele mereu le-am împărţit,
Şi ne-am legat surori, în ceasuri lungi
Când timpul îl certam că-i prea grăbit
Să ne despartă… Ai uitat acestea?
Prietenia de pe vremea şcolii?
Copilăria cea neprihănită?
Coseam, cu-ndemnarea unor zâne,
Aceeaşi floare dalbă pe gherghef.
Şedeam pe-aceeaşi pernă amândouă,
Cântam acelaşi cânt, cu-acelaşi glas,
De parcă mână, cuget, glas şi suflet
Aveau acelaşi trup. Aşa crescut-am:
Precum două cireşe-ngemănate,
Unite-n despărţirea lor.
Ca două boabe pe un singur lujer;
O inimă aveam, în două trupuri,
Ca două scuturi pe aceeaşi stemă,
Încoronate de acelaşi coif.
Şi vrei să rupi această legătură,
Unindu-te cu cei ce râd de mine?
Nu-i vrednic de-o prietenă, de-o fată!
Te poate osândi orice femeie,
Deşi doar eu lovită-s dintre toate.”

William Shakespeare, ”Visul unei nopți de vară”