”Suflam pe nări adânc şi vijelios şi nu puteam să umblu mai departe, ci, dimpotrivă, m-aşezai pe jos.
Grăi Virgil: „De lene te desparte,
căci stând în puf, sub gros şi cald veşmânt,
de glorie-n lume n-are nimeni parte,
şi viaţa e degeaba pe pământ, căci ţi se stinge urma din trecut ca spuma-n apă şi ca fumu-n vânt.
Sus deci şi-nfrânge greul nevăzut cu suflet dârz ce pururi biruieşte, de nu se lasă covârşit de lut.
De-aici n-ajunge să te smulgi; porneşte: urcuş mai lung ne-aşteaptă decât crezi şi, de-nţelegi, de vorbă-mi te slujeşte.”
Pornii atunci, vădindu-i că păstrez puteri mai mari decât simţeam în mine şi-am zis: „Te du, sunt tare şi cutez”.”

Dante Alighieri, ”Divina Comedie”, ”Infernul”, Cântul XXIV