”în cel răstimp al tânărului an când soarele sub Urnă se-ncălzeşte, iar nopţile ajung către liman
şi când pe şesuri bruma zugrăveşte
icoana mândra-a dalbei ei surate,
pe scurt răstimp, căci peana-i se toceşte,
pălmaşul bietu-n zori, pe nemâncate, se uită-afară şi, cuprins de groază, când vede câmpu-albit pe jumătate
se-ntoarce-n casă, plânge şi oftează şi dă mâhnit din colţ în colţ, pierdut, până ce-apoi la chip se luminează
când vede câmpul iarăşi prefăcut; şi luându-şi bâta,-alungă din poiată şi oi şi capre-afară la păscut.”

Dante Alighieri, ”Divina Comedie”, ”Infernul”, Cântul XXIV