”(…) când nu-i stăpânul să le poruncească, slugile nu mai fac nimic cum trebue, şi dacă îl arunci în robie, Dumnezeu îi ia omului şi jumătate din vrednicia lui».
(…)
de aceea ia seama la ce o să-ţi spun şi nu uita, că din tot ce vieţueşte pe pământ, ori că sboară, ori că se târăşte, nimic nu-i mai şubred decât omul, pentrucă atâta vreme cât îl ocroteşte Dumnezeu şi-l ţine pe picioare, nici nu-i vine în cap că l-ar putea lovi necazul şi numai când l-a ajuns năpasta, atuncia, vrând nevrând, rabdă, căci mintea omului se schimbă, după cum îi schimbă Dumnezeu zilele. Şi mie mi-a fost dat cândva să fiu fericit pe lume, dar prea am năpăstuit atuncia pe alţii, că mă bizuiam orbeşte pe puterea mea şi pe sprijinul tatei şi al fraţilor mei. De aceea să nu fie oamenii nedrepţi ci să se bucure în sine de ce le-a dat soarta.”

Homer, ”Odiseea”