”Cu greu vom mai zări cerul nostru ancestral prin aceste sfere umede; după o vreme vom înceta să-I mai zărim. Prin această pedeapsă înfricoşătoare nu ne mai este îngăduită viziunea directă; vom putea vedea numai cu ajutorul luminii exterioare; ceea ce avem noi acum nu sunt ochi ci doar ferestre. Durerea noastră nu va fi mai mică nici când vom auzi în aer fraterna răsuflare a vânturilor, cu care noi înşine nu vom mai putea să ne amestecăm, căci aceasta nu va mai avea ca adăpost lumea sublimă şi deschisă ci temniţa strâmtă a pieptului! Dar Tu, Cel care ne alungi şi ne ceri să coborâm din înalturi într-un loc atât de jos, hotărăşte o limită pentru suferinţele noastre! O, Stăpâne şi Tată, atât de repede cuprins de nepăsare pentru lucrarea mâinilor Tale, hotărăşte un soroc pedepsei noastre, binevoieşte să rosteşti pentru noi ultimele cuvinte, câtă vreme mai putem să contemplăm întinderea luminoaselor sfere!”
Această rugă a Sufletelor a fost îndeplinită, o, Horus (…)”

Hermes Trismegistos, ”Corpus Hermeticum”