”Cei trei fraţi petrecură multă vreme la curtea împăratului, care-i iubea şi le făcea fel de fel de daruri; făcură chiar stare, dar nu fură deloc fericiţi: demonul pizmei şi al râvnei intră pe sub pielea lor şi le amăra zilele.
Fraţii cei mai mari pizmuiau pe cel mai mic, căci prin deşteptăciunea şi isteţimea minţii sale căpătase dragostea împăratului şi se urcase pe o treaptă mai înaltă decât ei. Cu toate acestea, el, mărindu-se, nu uitase pe cei ce rămăsese pe sub el, ci îi iubea, îi ajuta, îi miluia şi totdauna le slujea drept mână dreaptă. Tocmai aceasta îi înfuria şi îi făcea să crape de necaz şi să întrebe cu ciudă pentru ce ei, fraţi mai mari, să fie siliţi d-a primi milă şi ajutor de la un frate mai mic şi pentru ce el întotdeauna să-i umilească pe ei, apăsându-i cu greutatea binefacerilor lui.
Ăst demon cumplit, care când se încuibează în inima omului nu-l mai slăbeşte până la moarte, îi chinui multă vreme şi mult îşi bătură capul nemulţumitorii ca să dea în cap pe binefăcătorul lor. Fără să se gândească că, fără el, ei ar fi daţi pe bețe din curtea împărătească,
căci nu-i tăia capul nici două mere degerate.”

M. D. Popescu, ”Carte de basme”