”Cine era omul acesta care, cu privirea sa pătrunzătoare, cu zâmbetul său fermecător, spunea atâtea lucruri ciudate, deşi, aparent, buzele lui nu rosteau decât cuvinte banale?
De ce, dacă-l ura ― căci îl ura din răsputeri! ― de ce gândul la îngrozitorul supliciu, gândul ăsta care ar fi trebuit să-l bucure îi stârnea atâta groază şi scârbă? De ce? Ce se întâmpla cu el?
Între două fiinţe deopotrivă de frumoase şi de pure există afinităţi secrete care fac ca, fără ca să se cunoască, ele să se ghicească şi să se preţuiască una pe alta la adevărata lor valoare.”

Michel Zevaco, ”Cavalerii Pardaillan”, vol. V