”Am scoborât moale în iarba mătăsoasă a primăverii. Te priveşte de pretutindeni zâmbet dulce şi te mângâie liniştea caldă – cu fire de iarbă şi flori de câmp pe picioare. E mare grădina lui Cocârţă, cu mulţi cireşi sălbatici şi meri strâmbi şi fantastici. Când am isprăvit de înotat prin apa ei, scoborâm în drumul de ţară, în faţa bisericuţii din Oprişeni care-şi ascute singuratic clopotniţa pe cerul albastru mort.
Am tăcut cu toţii. Ziua stă neclintită în zări albe. Pe poarta cu cunună de fier se intră în singurătatea morţilor. Vin de pe dealuri glasuri de câini, se miră ascuţit, aproape, o păsărică nevăzută. Biserica nu ne priveşte; ne lasă să intrăm stingheri în inima ei încremenită, rănită cu cruci şi pietre de morminte.
Călcăm încet pe cărăruşele înguste de iarbă şi flori ce şerpuiesc frânt şi pierdut printre somnul de aer al celor ce nu sunt. Parcă mergem pe suflete moarte, pe zâmbete triste şi ochi închişi. Aici primăvara se hrăneşte cu durere şi moarte şi florile ascultă grav tăcerea sufletelor. N-aş putea rupe un fir din lacrimile acestea resemnate care-au încremenit de mult parcă, de când au murit.
– Nu călca pe morminte…
Picioarele mi-au tresărit înfricoşate şi-au fugit. Călcasem parcă pe suflet moale şi fără viaţă. Dâmbul de muşchi fraged mi-a rămas însă în tălpi şi-l duc cu mine. Şi mă uit fără voie în jur şi-n urma mea să văd de nu mă priveşte ceva…
„Aici odihneşte robul lui Dumnezeu…„
Chipuri ciudate roase de ploi stau străin pe lespezi de marmoră. Cruci de piatră, cruci de lemn, cruci strâmbe, morminte fără cruci… Nume de prisos, cuvinte multe fără putere. Copii, fete tinere, bărbaţi, bunici, bunice…
Aici e mormântul lui Bogdănel.”

Profira Sadoveanu, ”Mormolocul”