Wallflowers

”Tăcerea e cel mai desăvîrşit sol al bucuriei; n-aş fi îndeajuns de fericit dacă aş putea să spun cât de fericit sânt. Domnişoară, după cum eşti a mea sânt şi eu al dumitale; schim¬bul acesta mă face omul cel mai fericit.”

William Shakespeare, ”Mult zgomot pentru nimic”

”(…)simbolizînd asexuali- tatea neofitului. După părerea noastră, semnificaţia religioasă a tuturor acestor obiceiuri este următoarea: novicele are o şansă în plus de a accede la un mod specific de existenţă — de exemplu, să devină bărbat sau femeie — dacă mai întîi devine simbolic o totalitate. Pentru gândirea mitică, un mod parti¬cular de a fi este necesarmente precedat de un mod total de a fi. Androginul este considerat superior celor două sexe tocmai pentru că întrupează totalitatea şi deci perfecţiunea.”

Mircea Eliade, ”Nașteri mistice”

“Și totuși, Cosmosul, Viața au o funcție ambivalentă. Pe de-o parte, ele îl proiectează pe om în suferință și, grație karmei, îl integrează ciclului infinit al transmigrațiilor; pe de altă parte, îl ajută, indirect, să caute și să găsească „mântuirea” sufletului, autonomia, libertatea absolută (mokșa, mukti). Cu cât omul suferă mai mult, așadar cu cât este mai solidar cu Cosmosul, cu atât crește în el dorința eliberării, cu atât îl frământă mai mult setea de mântuire.”

Mircea Eliade, ”Patanjali and Yoga”

”Dorinţa, acest cuvânt el singur înseamnă că m-am pierdut. Vă stăpânesc, o, fii ai mei — dar într-o astfel de faptă, totul trebuie să fie siguranţă, nimic do¬rinţă.”

Nietzsche, ”Așa grăit-a Zarathustra”, cap. ”Despre preafericirea ne-vroită”

”Nicicând nădejdea n-a fost prea mare, răspunse el. Doar nădejdea nebunului, după cum mi s-a spus.”

J.R.R. Tolkien, ”Stăpânul inelelor”, vol. III, ”Întoarcerea regelui”

”Suflam pe nări adânc şi vijelios şi nu puteam să umblu mai departe, ci, dimpotrivă, m-aşezai pe jos.
Grăi Virgil: „De lene te desparte,
căci stând în puf, sub gros şi cald veşmânt,
de glorie-n lume n-are nimeni parte,
şi viaţa e degeaba pe pământ, căci ţi se stinge urma din trecut ca spuma-n apă şi ca fumu-n vânt.
Sus deci şi-nfrânge greul nevăzut cu suflet dârz ce pururi biruieşte, de nu se lasă covârşit de lut.
De-aici n-ajunge să te smulgi; porneşte: urcuş mai lung ne-aşteaptă decât crezi şi, de-nţelegi, de vorbă-mi te slujeşte.”
Pornii atunci, vădindu-i că păstrez puteri mai mari decât simţeam în mine şi-am zis: „Te du, sunt tare şi cutez”.”

Dante Alighieri, ”Divina Comedie”, ”Infernul”, Cântul XXIV

”Altfel, cineva povestea ceva pe seama cărţilor mele; se spunea că va fi un liber divinus de Dei cultu et amore; cred că era şi ceva despre spiritibus; mă gândeam că am spus ceva despre asta în al meu De Infinito, dar nu mi se răspundea la aceasta. Apoi îmi veni în gând mesajul că tot ce e iubire pentru ceva, fie că era vorba despre operele mele la care lucrez – când le iubeşti pe ele în sine şi nu ca pe un medium către unicul amorem, care merge la Dumnezeu şi la Iisus Hristos – acesta ar fi amor meretricius; de aceea, astfel de lucruri sunt mereu comparate cu meretricationi în cuvintele lui Dumnezeu, ceea ce mi s-a întâmplat; dar când ai iubirea cea mai profundă pentru Dumnezeu, nu mai simţi nici o altă iubire decât aceea pe care o găseşti în încrederea în Dumnezeu.”

Emanuel Swedenborg, ”Cartea de vise”

”Că justificările fac să se întunece credinţa, aceasta se vede şi din faptul că înţelegerea nu merge prea departe; decât până la probabilităţi; în aceasta rezidă mereu, ca să zicem aşa, probaţio majoris sau minoris; căci justificările venite din propria noastră înţelegere sunt mereu supuse dubiului care întunecă lumina credinţei. Dar credinţa e numai un dar al lui Dumnezeu pe care-l primim dacă trăim după poruncile lui Dumnezeu şi, în consecinţă, numai dacă ne rugăm tot timpul pentru aceasta.”

Emanuel Swedenborg, ”Cartea de vise”

”În acea zi am fost, de asemenea, puţin neliniştit în inima mea, deoarece gândurile mele zburau contrar voinţei mele şi nu puteam să le reţin. Am fost la serviciul religios şi găseam că gândurile despre credinţă şi despre Hristos, despre meritele sale şi alte lucruri asemănătoare, precum şi cele care le însoţeau şi le confirmau provocau totuşi nelinişte şi dădeau ocazie la gânduri contrarii, care nu se pot preveni atunci când vrei să crezi prin propria ta judecată şi nu prin graţia Domnului. În sfârşit, îmi fu dat prin graţia Duhului de a avea credinţă, fără raisonnement, să fiu asigurat prin ea, când vedeam gândurile mele care confirmau acest fapt, ca dedesubtul meu; în inima mea râdeam de ele, şi mai mult încă de cele care le zguduiau şi le contraziceau; credinţa era cu mult deasupra gândurilor înţelegerii mele. Numai atunci au avut pace: Dumnezeu să mă întărească, pentru că e opera Sa şi mai puţin a mea, şi gândurile mele, fie ele cele mai bune, mai mult o distrug decât s-o întărească. Atunci, râzi de tine însuţi, la fel de bine când te ridici în gând împotriva a ceea ce crezi, precum şi atunci când vrei să confirmi aceasta prin înţelegerea ta. E, de asemenea, un lucru mai înalt, nu ştiu dacă e lucrul suprem, când omul primeşte graţia să nu amestece înţelegerea lui cu lucrurile credinţei, cu toate că se pare că Domnul Nostru admite unora aceasta, fără asigurări în ceea ce priveşte înţelegerea; fericiţi cei care cred şi nu văd. Aceasta am scris-o eu, în mod clar, în Prologul4 meu, numerele [53] şi 22, cu toate că neputând să mi le amintesc de la mine sau să ajung acolo fără graţia lui Dumnezeu, fără ştirea mea, se pare că aşa, ca o urmare, prin efectul şi schimbarea în fiinţa mea interioară am găsit aceasta; asta e graţia şi acţiunea lui Dumnezeu, onoare Lui în vecii vecilor. Căci eu văd ce greutăţi au învăţaţii, mai mult decât neştiutorii ca să ajungă la credinţa aceasta şi că astfel, pe propriul lor cont, râd de ei înşişi, ca mai înainte, de toată această adoration a propriei înţelegeri ce trebuie ridicată pentru a fi aruncată la pământ; ceea ce e opera lui Dumnezeu şi nu a omului. În acelaşi fel, e opera lui Dumnezeu a păstra un om în această stare. Astfel, această credinţă e separată de înţelegerea noastră şi se ţine deasupra ei. Iată pura ades, cealaltă e impură, atâta timp cât ea se amestecă cu înţelegerea noastră; trebuie ţinută înţelegerea noastră prizonieră sub supunerea credinţei. Ceea ce trebuie crezut trebuie, în consecinţă, să fie ceea ce El a spus: El care e un Dumnezeu, în toate locurile, adevărul. El însuşi. Ceea ce se înţelege prin asta e că noi trebuie să fim ca nişte copii; o mulţime de lucruri pe care le-am văzut se acordă cu aceasta şi poate şi faptul că atâtea capete erau fripte şi aruncate în cuptorul care era al Necuratului.”

Emanuel Swedenborg, ”Cartea de vise”