Wallflowers

Odată, un prefect avea de judecat furtul unor bijuterii. Hoții, știind că prefectul este foarte lacom, îi spuseră că vor să-i dăruiască lui comoara și-l roagă numai să fie binevoitor față de ei și să-i ierte.
Prefectul lăsă să se înțeleagă că-i ajută.
– Stăpâne, spuseră hoții înainte de plecare, comoara este ascunsă în această cutie roșie, care este fermecată. Omul care o va deschide trebuie să fie cinstit. Dacă însă nu este curat la suflet, atunci comoara poate să dispară într-o clipă.
Prefectul știa cum este el și cu o asemenea condiție nu îndrăznea să deschidă cutia și să vadă comoara.
Dar într-o zi nu mai rezistă, pregăti o masă la care invită pe slujbașii lui. După ce toți au închinat de trei ori și și-au golit paharele, prefectul scoase cutia roșie sculptată și spuse:
– În această cutie este ascunsă o comoară, dar o poate deschide numai un om drept, a cărui conștiință este absolut curată. Dacă un om cu conștiința pătată deschide cutia, comoara va dispărea imediat. Astăzi v-am invitat cu un scop: cel mai cinstit dintre voi să deschidă cutia.
Spunând acestea, prefectul se așeză. Trecu mult timp și toți se uitau unii la alții, neîndrăznind să vorbească și cu atât mai mult să se apropie de cutie. Prefectul se supără. Atunci unul dintre servitori, care le turna vin, spuse:
– Stăpâne, permiteți-mi să o deschid eu.
„Să permit unei slugi să deschidă cutia cu o asemenea comoară nu prea este potrivit„, se gândi prefectul, dar, cum nimeni nu îndrăznea, n-avu încotro și trebui să accepte.
Musafirii începură să se agite, se sculară de la locurile lor și înconjurară cutia. Vorbeau între ei și așteptau, lungindu-și gâturile. În sfârșit, servitorul deschise cutia și atunci se auzi țipătul prefectului. Cutia era goală.

”Comoara”, (povestire populară chineză repovestită de Olga Stratulat, ”Povești nemuritoare”, nr. 21, 1978, și nr. 46, 1999, Editura Ion Creangă, București)

”Se povestea pe vremuri în China şi în India o întâmplare. Un tânăr, căruia îi plăceau de când era copil pietrele preţioase, a hotărât să se facă giuvaergiu. A pornit, aşadar, în căutarea unui meşter care să-l înveţe meseria şi a fost primit de cel mai vestit. La prima lecţie, meşterul i-a pus în palmă o piatră de jad, i-a închis-o în pumn şi i-a spus:
– Ţine pumnul strâns vreme de un an. Cu bine.
Şi l-a trimis acasă. Tânărul s-a întors în casa părinţilor săi, cu piatra strânsă în pumn şi tare supărat. Cum se poate, se întreba el, ca meşterul să-mi fi cerut un lucru atât de prostesc şi atât de greu de îndeplinit? De ce această poruncă fără nici o noimă? Cu toate astea, în pofida întrebărilor iscate de valul de mânie care-l cuprinsese la început, tânărul, care tot se gândea la ce i se ceruse, a izbutit să ţină pumnul strâns vreme de douăsprezece luni, chiar şi noaptea, în somn. La împlinirea sorocului, s-a dus înapoi la meşter, a deschis pumnul şi i-a dat piatra.
– Ce trebuie să fac acum? a întrebat el. Meşterul i-a răspuns:
– Am să-ţi pun altă piatră în mână şi ai să stai aşa un an.
De astă dată, tânărul şi-a arătat mânia: Încă una? De ce această poruncă fără rost, ivită în mintea unui prost bătrân? El, care dorea să se facă giuvaergiu, de ce să nu înveţe meseria cum se cuvine? În vreme ce striga, meşterul i-a pus în mână altă piatră. Fără să-şi dea seama, tânărul a strâns piatra în pumn şi a spus deodată:
– Piatra asta nu e jad!”

Jean-Claude Carriere (povestire filozofică)