“Real men don’t Lust but Love” Samuel Asumadu-Sarkodie
”Iata ce dilemă am Te rog ajută-mă să înţeleg: Iubirea ta e tămăduitoare Iubirea ta e o stăpână înţeleaptă Iubirea ta e luminoasă Iubirea ta e delicată Şi blândă în esenţa ei. Aş îndura cu bucurie Toată această văpaie Toată această dorinţă Tot acest pârjol Doar pentru iubirea ta. Dar dacă iubirea ta Este atât de plăcută Atunci de ce mă răneşte Atât de tare?” Jalal ad-Din Rumi, ”Am o dilemă”
“You can’t build a reputation on what you are going to do.” Henry Ford
Adrian Păunescu, ”Dreptul la întrebare”
”Din toate drepturile lumii Pe unul singur nu-l cedez, E strategia mea intimă Şi este singurul meu crez. Nu-l dau chiar dacă vin la mine Toate statuile călări, E dreptul meu la îndoială Şi de a pune întrebări. Nu l-a epuizat nici Hamlet, Deşi l-a folosit de-ajuns, Cred în puterea întrebării Chiar dacă nu-i găsesc răspuns. Ea mi-e religie în viaţă, Cu ea termin, cu ea încep, Eu, simplu cetăţean al lumii, Măcar atât mai am: întreb. Cu pumnii strânşi în faţa morţii La fel copiii mi-i cultiv, Ca neamul omenesc de-a pururi Să fie interogativ.” Adrian Păunescu, ”Dreptul la întrebare”
”Te iubesc fără să ştiu cum, sau de când, sau de unde. Te iubesc pur şi simplu, fără complexităţi sau mândrie. Te iubesc pentru că nu ştiu altă cale. Visele nu se risipesc, dar nici nu zboară, dacă nu le dai aripi.” Pablo Neruda
Emeric Imre – ”Dor de fior” (versuri de Adrian Păunescu)
”Dac-ar fi să-nțeleg, când e clipa să mor, M-aş ruga la ninsori pentr-un ultim fior, M-aş ruga de ninsori să mă ningă fatal Şi să pot să ajung acest fel de final. Tot mai dor mi-e, acum, de esenţe de frig, Peste-un râu îngheţat, către lume să strig Şi să cad în zăpezi ca-ntr-o moară de foc Şi nemernicul ger să ma ardă pe loc. Deşănţatele veri sunt prea triste şi dulci, Am nevoie de frig, am nevoie de fulgi, Am nevoie să pot potoli cu ceva, Un incendiu pornit dinspre inima mea. Mă-nsoţesc, prin oraş, c-un gheţar invalid Şi călduri vor veni să ne pună la zid, Dar eu nu mai suport nici femele fierbinţi, Nici pavaje ce duc la ieşirea din minţi. Am văzut despărţiri, decorate urât, Cu satanice ploi ce plângeau şi atât Şi-am văzut şi căderi pe o pantă de schi, Unde totu-i frumos şi se […]
”Ataşamentul puternic faţă de obiect, prin care se remarcă celălalt, îi lipseşte aproape cu desăvîrşire, ca de altfel, oricărui tip introvertit. Dacă obiectul este un om, acesta simte clar că, de fapt, nu e luat în considerare decît negativ, adică, în cel mai bun caz, conştientizează faptul că e de prisos, iar în cazuri mai grave, se simte de-a dreptul respins ca fiind supărător. Această relaţie negativă cu obiectul, mergînd de la indiferenţă până la respingere, e caracteristică oricărui introvertit şi face deosebit de dificilă descrierea tipului introvertit în genere.” Carl Gustav Jung, ”Puterea sufletului” ”Despre tipurile psihologice”, cap. ”Tipul introvertit”, subcap. ”Tipul gândire introvertită”
”O astfel de atitudine comportă mari riscuri, căci intuitivul îşi risipeşte cu mult prea multă uşurinţă viaţa, însufleţind oameni şi lucruri, răspândind din belşug în jurul lui viaţă, viaţă pe care însă nu o trăieşte el, ci alţii. Dacă ar putea prinde rădăcini, ar primi răsplata muncii sale, dar se simte mereu îndemnat, mult prea devreme, să fugă după noi posibilităţi, părăsindu-şi câmpul abia spre a fi cules de alţii. Și, până la urmă, rămâne cu mâinile goale.” Carl Gustav Jung ”Despre tipurile psihologice”, cap. ”Tipul extravertit”, subcap. ”Tipul intuitiv extravertit”
”Iar Vam străbătea în vremea aceea codri… Piatra cea netedă îi bătea pieptul şi-l îndemna la drum, aşa cum călcâiul călăreţului îndeamnă armăsarul istovit. Şi era larmă în inima lui Vam, de parcă Gurz ar fi ridicat în ea mulţime de războinici ce se luptau, răcnind şi izbindu-şi scuturile. Aşa, istovit de drumul cel lung şi de durerea şi larma pe care o purta în el, mergea Vam.” Vladimir Colin, ”Legendele țării lui Vam”
Nelu Seuchea – ”Departe sunt de tine” (versuri după Mihai Eminescu)
”Departe sunt de tine și singur lângă foc, Petrec în minte viața-mi lipsită de noroc, Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trăit, Că sunt bătrân ca iarna, că tu vei fi murit. Aducerile-aminte pe suflet cad în picuri, Redeșteptând în fața-mi trecutele nimicuri; Cu degetele-i vântul lovește în feresti, Se-toarce-n gându-mi firul duioaselor povești, Ș-atuncea dinainte-mi prin ceață parcă treci, Cu ochii mari în lacrimi, cu mâni subțiri și reci; Cu brațele-amândouă de gâtul meu te-anini Și parcă-ai vrea a-mi spune ceva… apoi suspini… Eu te strâng la piept averea-mi de-amor și frumuseți, În sărutări unim noi sărmanele vieți… O! glasul amintirii rămâie pururi mut, Să uit pe veci norocul ce-o clipă l-am avut, Să uit cum dup-o clipă din brațele-mi te-ai smuls… Voi fi bătrân și singur, vei fi murit de mult!” Mihai Eminescu, ””Departe sunt de tine” (1878, 1 martie)
“Don’t think there are no crocodiles because the water is calm.” (Malayan Proverb)
”Hipolita: N-a spus că sunt nepricepuţi cu totul? Theseu: Vom fi cu-atât mai darnici, răsplătindu-i, De vreme ce ei nu ne dau nimic. Ne-om desfăta-ncercând să desluşim Tot ceea ce ascunde-a lor greşeală. Să preţuim doar gândul lor curat, Nu şi-mplinirea lui, stângace poate. Mă-ntâmpinau în drumurile mele Tot cărturari de seamă ce voiau Să mi se-nchine cu alese vorbe Pe care îndelung le cumpăneau; Dar îi vedeam pălind şi tremurând, Cu limba-mpleticită-n miezul vorbei, Cu glasul migălit, tăiat de spaimă, Şi pân’, la urmă, amuţind de tot, Lăsând urarea nerostită. Însă Tăcerea lor era mai grăitoare, Şi desluşeam în stânjeneala lor Mai mult decât în glasul sunător, Obişnuit cu vorbe lustruite. Iubirea mută-mi spune mult mai mult Decât sporovăiala: s-o ascult.” William Shakespeare, ”Visul unei nopți de vară”
“Many a parent, sad to say, has used their child as an opportunity for them, the parent, to do, through their child, something or some of the things that they, the parent, did not do or did not do successfully.” Mokokoma Mokhonoana, ”The Use and Misuse of Children”
”Ţin minte, într-o seară-ntâmplător Te-am revăzut, voioasă şi străină. Am vrut în ochii-ţi iar să m-oglindesc, Şi-un chip străin ţi se-oglindea-n retină. Am mers o vreme-alături; eram palid. Ne-am despărţit. Sub falduri de omăt Păşeam tăcut şi răvăşit, cu faţa întoarsă peste umăr, îndărăt. Ai început un cântec nou vieţii, Şi n-ai greşit atunci. Dar în urechi De ce-mi răsună-atâta de sălbatic Cântecu-acesta cu dureri străvechi? Cum vreau să-mi frâng odată jalea asta Şi să te uit pe tine şi-acest cânt! Şi chinul că de-atunci, cu palme calde Şi-ntinse, mângâi doar ninsori şi vânt!” Nicolae Labiș, ”Frământarea intimă” (fragment)
“Pe om nu-l stăpânești decât cu păcatele lui, și tot omul are păcate, numai că unul le ascunde mai bine. Ca să le dea mai lesne pe față, caută-i slăbiciunea, fă-l să și-o deie de gol și faci cu el ce vrei, căci unul se mânie, altul se rușinează, al treilea se zăpăcește, dar nu e nici unul care nu-și pierde bunul cumpăt și mintea întreagă. E însă o slăbiciune de care mă tem, fiindcă nu știi niciodată cum s-o apuci; e azi mai mare, mâine mai mică, și când ai crede c-ai nimerit-o, dai greș: de oamenii care au asemenea slăbiciune mă feresc, căci ei te dau de gol când lumea ți-e mai dragă. Am pățit-o odată cu Pintea: n-o mai pat și cu tine. — Ce fel de slăbiciune? întrebă Ghiță cam cu jumătate de gură. — De femei…” Ioan Slavici, ”Moara cu Noroc”
”Preaînălţate Doamne, de credeţi cum că Mihnea Nu-i sluga cea din urmă şi făr-de nici o treabă Din ai Măriei Tale… De credeţi cum că ochiu-i Setos [e] de mărire, că n-a cunoscut bine Supunerea că este a lui firească haină, Rupeţi diata asta. Căci greutatea ei Pe umărul meu cade şi toat-a lui tărie A fost până acuma credinţa ce stăpînul O pune-n al meu suflet.” Mihai Eminescu, ”Gruie Sânger”
“Socrate însă privise doar în el însuși și s-a simțit intangibil chiar și atunci când a fost silit să bea cucuta… Ce îi trebuia lui să privească marea? Noi însă ne temem de ceea ce am putea descoperi dacă am privi insistent în noi înșine… Golim paharul, nu de cucută, ci de vin, ne ferim privirea și începem să urlăm, încredințați că asta e viața, și nu urlete scoatem, ci cântece de triumf… Iar pentru divertisment năvălim și prin păduri…” Marin Preda, ”Cel mai iubit dintre pământeni”
“Iubirea trăieşte veşnic, fără început şi fără sfârşit… Prin iubire cunoşti pe Dumnezeu şi te înalţi până la ceruri…” Liviu Rebreanu, ”Pădurea spânzuraţilor”
”Pentru ce-am plecat, Unde mă îndrept? S-au întunecat Sensurile-n piept, Dar o flacără Mă cheamă acolo Sub straturi de nea Şi vreau să treacă Liniştea mea.” Nicolae Labiș, ”Dor”
“Ținem negreșit să tălmăcim prin vorbe o realitate pe care numai sufletul o poate pătrunde.” Liviu Rebreanu, ”Adam și Eva”