”Căci ochii sânt fecioare închise în cămări Luminele li-s pline de frică, ruşinări; Bobiţe sânt de poamă ce port pe ele brumă, Cu gura mea le-aş şterge de bruma lor acuma.” Mihai Eminescu, ”Gruie Sânger”
”Născut în lumină, Privirii menit, Pe turnuri de pază Iubesc ce-am iubit. Şi lumea îmi place. Văd totul în zare, Văd lună şi stele, Păduri, căprioare. Şi-n toate zăresc Eterna podoabă. Mă bucur, n-am grabă. Voi, ochi fericiţi Şi limpezi nespus, Voi multe văzurăţi! Şi tot ce e sus Şi tot ce e jos, Oricum ar şi fost, Rămâne frumos.” Johann Wolfgang von Goethe, ”Faust”
”Pe-un pisc. Sus. Numai noi doi. Așa: când sunt cu tine mă simt nespus de-aproape de cer. Așa de-aproape, de-mi pare că de ți-aș striga în zare – numele – i-aș auzi ecoul răsfrânt de bolta cerului. Numai noi doi. Sus.” Lucian Blaga, ”Sus”
”De-abia plecaseşi. Te-am rugat să pleci. Te urmăream de-a lungul molatecii poteci, Pân-ai pierit, la capăt, prin trifoi. Nu te-ai uitat o dată înapoi! Ţi-aș fi făcut un semn, după plecare, Dar ce-i un semn din umbră-n depărtare? Voiam să pleci, voiam şi să rămâi. Ai ascultat de gândul ce-l dintâi. Nu te oprise gândul fără glas. De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?” Tudor Arghezi, ”De-abia plecaseși”
”Dorit şi umed ochiu-mi idolul şi-l priveşte, Pe tabla nălucirei adînci îl zugrăveşte. Şi acest chip preadulce din minte nu îl şterg, În somn el mă urmează, în mine-i dacă merg. Astfel mă asupreşte dormind sau fiind treaz Şi vecinic văd nainte-mi al tău frumos obraz. Om umbra mi-e alături de dorm sau de-s deştept, Mă supără oriunde şi-mi tremură în piept. Bătrân de-oi fi, în umbra irii-mi va veni, Cu dânsul în vedere-mi voi fi de voi muri.” Mihai Eminescu, ”Gruie Sânger”
“Doctore, simt ceva mortal Aici în regiunea fiinţei mele, Mă dor toate organele, Ziua mă doare soarele, Iar noaptea luna şi stelele. Mi s-a pus un junghi în norul de pe cer Pe care până atunci nici nu-l observasem Şi mă trezesc în fiecare dimineaţă Cu o senzaţie de iarnă. Degeaba am luat tot felul de medicamente, Am urât şi am iubit, am învăţat să citesc Şi chiar am citit nişte cărţi, Am vorbit cu oamenii şi m-am gândit, Am fost bun şi am fost frumos… Toate acestea n-au avut nici un efect, doctore Şi-am cheltuit pe ele o groază de ani. Cred că m-am îmbolnăvit de moarte Într-o zi Când m-am născut.” Marin Sorescu, ”Poezii”
„S-o fi înstrăinat și Dragobete Cutreierând al veacurilor mit. Și a rămas în codru să aștepte Fecioarele cu dor neprihănit… Ori, poate, el, ce semăna iubirea Și ghiocei în rol de pețitori, Și-o fi pierdut în spațiu strălucirea, Înlocuit cu alte sărbători… Și, poate, l-a cuprins dezamăgirea, Când a văzut că-n inimi nu răsare Cea flacără ce înnoiește firea, Stârnind în suflet freamăt și cântare… Ori, poate, de prea lungă așteptare, Năvalnicul flăcău curtenitor Și-a preschimbat și inima în floare Și s-a făcut în brazdă pe ogor… Și-n primăveri cu secetă-n privire, Ne spune că nu-i totul în zadar – Că mai avem nevoie de iubire, Cât mai păstrăm în inimă altar. Și doar o zi pe an, atât mai cere Al geto-dacilor de ieri moștenitor, Să îi găsim un loc printre legende, În românescul nostru Panteon…” (”S-O FI ÎNSTRĂINAT ȘI DRAGOBETE…” Din volumul ”APOCALIPSA din NOI”)
”Cu mâini învineţite de umblet lung prin ger Voi reintra în mine când va veni declinul; Voi coborî să caut, pierdută-ntr-un ungher, Firida unde arde cu foc nestins Divinul.” Ion Barbu, ”Când va veni declinul” (fragment)
”Focul meu a-l stinge nu pot cu toate Apele mării. De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet, Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări… Pot să mai re’nviu luminos din el ca Pasărea Phoenix? Piară-mi ochii turburători din cale, Vino iar în sân, nepăsare tristă; Ca să pot muri liniştit, pe mine Mie redă-mă!” Mihai Eminescu, ”Odă” (fragment)
“This land, although not my native land, Will be remembered forever. And the sea’s lightly iced, Unsalty water. The sand on the bottom is whiter than chalk, The air is heady, like wine, And the rosy body of the pines Is naked in the sunset hour. And the sunset itself on such waves of ether That I just can’t comprehend Whether it is the end of the day, the end of the world, Or the mystery of mysteries in me again.” Anna Akhmatova, ”The Complete Poems of Anna Akhmatova”
“Do not go gentle into that good night, Old age should burn and rage at close of day; Rage, rage against the dying of the light. Though wise men at their end know dark is right, Because their words had forked no lightning they Do not go gentle into that good night. Good men, the last wave by, crying how bright Their frail deeds might have danced in a green bay, Rage, rage against the dying of the light. Wild men who caught and sang the sun in flight, And learn, too late, they grieved it on its way, Do not go gentle into that good night. Grave men, near death, who see with blinding sight Blind eyes could blaze like meteors and be gay, Rage, rage against the dying of the light. And you, my father, there on the sad height, Curse, bless me now with your fierce tears, […]
”În ceata noastră nu se potriveşte Să fii soldat şi hoţ deodat’! Cel ce s-apropie de împărat Să fie un cinstit soldat! Strânge-Tot: Ştim noi ce-i cinstea îndeobşte. Făcută-n veci la fel să iasă. Toţi suntem de aceeaşi teapă: Dă mâna-ncoa! Salut de breasla! (Către Prinde-Pradă.) Nu mai lăsa, ce-odat’ ridici. Şi să plecăm de zor de-aici.” Johann Wolfgang von Goethe, ”Faust”
“The Voyager ”We are all lonely voyagers sailing on life’s ebb tide, To a far off place were all stripling warriors have died, Sometime at eve when the tide is low, The voices call us back to the rippling water’s flow, Even though our boat sailed with love in our hearts, Neither our dreams or plans would keep heaven far apart, We drift through the hush of God’s twilight pale, With no response to our friendly hail, We raise our sails and search for majestic light, While finding company on this journey to the brighten our night, Then suddenly he pulls us through the reef’s cutting sea, Back to the place that he asked us to be, Friendly barges that were anchored so sweetly near, In silent sorrow they drop their salted tears, Shall our soul be a feast of kelp and brine, The wasted tales of wishful time, Are […]
“To be, or not to be: that is the question: Whether ‘tis nobler in the mind to suffer The slings and arrows of outrageous fortune, Or to take arms against a sea of troubles, And by opposing end them? To die: to sleep; No more; and by a sleep to say we end The heart-ache and the thousand natural shocks That flesh is heir to, ‘tis a consummation Devoutly to be wish’d. To die, to sleep; To sleep: perchance to dream: ay, there’s the rub; For in that sleep of death what dreams may come When we have shuffled off this mortal coil, Must give us pause: there’s the respect That makes calamity of so long life; For who would bear the whips and scorns of time, The oppressor’s wrong, the proud man’s contumely, The pangs of despised love, the law’s delay, The insolence of office and the spurns That […]
“ÎN ALB ŞI NEGRU Demult te-ai retras… Bătaia de ceas Te readuce Şi te seduce, Să ieşi din tine, Nu te reţine, Să te întâlneşti, Să poţi să iubeşti. Lumini şi umbre Regrete sumbre, O lume rece, Tristeţea trece, Stai în tăcere, Fără plăcere, Privirea-ţi plânge, La mine-n sânge, Suflet integru, În alb şi negru, Cauţi o scăpare, Eliberare. Se strânge geana, În tine rana, Vrea să se zbată, Cicatrizată. Nemulţumită, Stai adâncită-n Gânduri profunde. Cine-ţi răspunde Şi te-nţelege, Să te dezlege, De prejudecăţi, De tine… însăţi?” Adrian Nicula
”De-acum, în Primăvară, prin şesuri apusene pot flori să înflorească, pot muguri să răsară, Şi apele să curgă prin verzile poiene Şi vesele cinteze să cânte-n zarea clară. Ori poate-s nopţi senine cu fagi în legănare ce poartă-n rămurişuri ca albe nestemate a elfilor coroană cu-mpodobiri stelare ca-ntr-o poveste spusă din lumi îndepărtate. Doar eu sunt la sfârşitul călătoriei mele Şi stau în întuneric, parcă în gropi adânci, dincolo şi de turnuri înalte, mândre, grele, dincolo şi de munţii încremeniţi în stânci. Dar Soarele răsare pe-o cale negreşită Şi Stele sting în ceruri din veci acelaşi glas – de-aceea nu voi spune că ziua e sfârşită Şi Stelelor eu nu le voi spune bun-rămas.” J.R.R. Tolkien, ”Stăpânul inelelor”, vol. III, ”Întoarcerea regelui”
“Ai nopți cari ţi s-aşază grele ca de plumb Pe suflet şi pe gânduri şi pe vreri, – Nopți negre-n care pieptul îți tresare de furtuni Ce nu le spui – Şi-n cari întreg trecutul ți se pare în zadar Şi orice clipă ce mai vine – de prisos…” Lucian Blaga
“Purtăm fără lacrimi o boală în strune şi mergem de-a pururi spre soare-apune. Ni-e sufletul spadă de foc stinsă-n teacă. Ah iarăşi şi iarăşi cuvintele seacă. Vânt veşnic răsună prin ceţini de zadă. Purces-am în lume pe punţi de baladă. Străbatem amurguri cu crini albi în gură. Închidem în noi un sfârşit sub armură. Purtăm fără lacrimi o boală în strune şi mergem de-a pururi spre soare-apune. Răni ducem – izvoare – deschise subt haină. Sporim nesfârşirea c-un cântec, c-o taină.” Lucian Blaga, ”Cântăreți bolnavi”
”Astâmpărată foamea şi ispăşită truda. Un neastâmpăr altul îţi înteţise ciuda. Simţindu-ţi isteţimea, năvalnică să-nveţe, Ea se-ncepea-ntristată şi se sfîrşea-n tristeţe. Umblai să ştii ce tace şi ce nu se arată, Aproape-nchipuite prin ceaţă câteodată. Răzbirea la lumină nu-ţi mai era de-ajuns, După ce-ai stat ca lupii şi iepurii ascuns. Râvneai mai sus cu mintea decât era datoare Zvîcnirea unei schiţe, făcută de-ncercare. Te tulbura năluca trecînd, ţi-era urît Ca unui fără vlagă oştean posomorât. În liniştea făpturii crai neliniştit, Uitându-te cocorii că zboară-n asfinţit. Deşi trezit şi slobod, te frămîntai că ţi-s Şi zilele-ncâlcite în restul unui vis. De altfel, mărginirea-a vremelnică durată Îţi e de-atunci rămasă şi astăzi măsurată. O zi erai mai ager, şi alta mai amar: Aveai otravă-n tine, de-atunci, de cărturar. Trecuse parcă timpul de partea cealaltă. Parcă trăiseşi moartea cu viaţa laolaltă.” Tudor Arghezi, ””Mai sus”
”În stejărişul cel sălbatic Călugărul s-a afundat, Trăind tot trist şi singuratic, În posturi, rugă şi oftat. Cu o lopată preasmerită El şi-a săpat al său mormânt Şi pentru moartea-i multdorită Se tot ruga la orice sfânt. Dar, într-o vară, când în pragul Colibei sale se ruga, Văzu aiurea cum dubravul* (*dubrav = stejăriș) Încet-încet se-nnegura; Văzu cum ceaţa peste lacuri Se aşternea, iar luna-n nori Aluneca încet pe lacuri, Parcă-nroşită de fiori. Privi la apă plin de groază, Înfiorat până-n rărunchi… Valuri pe lac se înspumează Şi se opresc pe-ai săi genunchi… Deodată… ca a nopţii umbră, Din ape iese o femeie, Ce lin pe maluri se adumbră, Albă, ca neaua ce scânteie. Ea pe călugăr îl priveşte Şi-şi piaptănă umedul păr, Monahu-atunci se-ngălbeneşte: Era frumoasă-ntr-adevăr. Din cap făcând semn de-aprobare, Cu mâna îl cheamă duios… Dar, ca şi steaua căzătoare, Piere sub valul somnoros. El noaptea n-a putut […]
