Melchisedec evreul izbutește să scape dintr-o cursă pe care i-o întinsese Saladin, istorisindu-i o poveste despre trei inele.
”După ce Neifile își isprăvi povestea cea mult lăudată de toți cei de față, Filomena, pe voia reginei, începu astfel:
– Povestea Neifilei îmi amintește strâmtoarea la care a ajuns o dată un evreu. Or, de vreme ce despre Dumnezeu și despre adevărurile credinței noastre s-a spus mult bine, se cade să vorbim acum și despre faptele săvârșite de oameni, precum și despre feluritele lor întâmplări. De aceea, auzindu-mi povestea, nădăjduiesc că pe viitor veți fi cu mai multă luare-aminte în răspunsurile voastre la întrebările ce vi se vor pune. Trebuie să știți, prietene dragi, că după cum prostia îl nenorocește adesea pe om și-l duce la sapă de lemn, tot așa înțelepciunea îl scapă pe înțelept de cele mai cumplite neajunsuri și-l pune la adăpost de rele. Că prostia îl poateaduce pe om la sapă de lemn e lucru dovedit, și pilde despre aceasta poți întâlni la fiecare pas; de aceea nu-i cu cale să vi le înșir și eu acuma, când bine știm că, zilnic, și-o mie poți vedea. Am să vă arăt în schimb, cu o mică istorioară, cum izbutește înțelepciunea să scoată omul din impas.
Saladin, a cărui vitejie nu numai că-l făcu din om de rând sultan al Babiloniei, ci îi mijloci și o seamă de biruințe asupra regilor sarazini și creștini, cheltuindu-și întreaga avere în războaiele purtate și-n strălucirea curții sale, ajunse într-o bună zi, din pricina unei nenorociri ce se abătuse asupra lui, să aibă nevoie de o mare sumă de bani. Și, cum prin preajmă nu găsea pe nimeni care să-i poată da la repezeală atâta amar de bănet, îi veni în minte un evreu bogat, pe numele Melchisedec, care trăia în Alexandria și împrumuta pe camătă. Sultanul cugetă atunci că acesta, de se învoia, putea să-l împrumute; atâta doar că evreul era așa de zgârcit, încât de bunăvoie nu s-ar fi înduplecat nicicând să-l împrumute, iar cu de-a sila nu voia să-i stoarcă bănișorii. Din care pricină, aflându-se Saladin la mare strâmtoareși tot chibzuind el cum ar putea să facă să-l înduplece pe evreu să-i împrumute banii, născoci un mijloc prin care să-l silească, fără ca totuși cămătarul să se poată plânge. Și, chemându-l la sine, după ce-l primi prietenește, îl așeză alături de el și-i spuse astfel:
– Om bun, din multe guri am auzit cât ți-e de mare priceperea și înțelepciunea într-ale celor sfinte; de aceea aș ține foarte mult să aflu de la tinepe care dintre legi o socotești adevărată: ebraică, mahomedană, ori poate cea creștină?
Evreul, care era într-adevăr om înțelept, își dădu prea bine seama că sultanul îi întinde o cursă și încercă să-l prindă cu vorba, pentru că până mai la urmă să-i ceară ceva; și, se gândi că, orice-ar face, pe oricare dintre credințe ar lăuda-o mai vârtos, până la urmă tot sultanul avea să iasă bine. De aceea, ca omul nevoit să caute un răspuns cu care să nu-l poți prinde în capcană, își ascuți degrabă mintea, găsi răspunsul potrivit și zise:
– Stăpâne, întrebarea pe care mi-ai pus-o e frumoasă, și ca să afli care mi-e răspunsul socotesc că nu-i de prisossă-ți spun o istorioară. Ascultă dar: de nu mă înșel, am auzit în repetate rânduri spunându-se că trăia pe vremuri un om bogat și mare, care, printre alte podoabe de preț tăinuite în comorile sale, avea și un inel nespus de mândruși de scump; or, mulțumită frumuseții și prețului pe care-l avea inelul ăsta, dorind el să-l cinstească așa precum se cuvenea, lăsându-l moștenire adică din neam în neam, hotărî ca acela din feciorii lui la care se va găsi inelul lăsat de el să fie socotit drept moștenitorul sau și, drept aceea, să fie cinstit de către toți ceilalți. Feciorul căruia îi fu lăsat inelul păstră și el aceeași rânduială și hotărî întocmai ca înaintașul său. În scurtă vreme inelul trecu din mână în mână și ajunse în cele din urmă pe seama unui om care avea trei băieți frumoși și cuminți, cu multă supușenie față de părintele lor care, din această pricină, îi iubea pe toți trei deopotrivă. Tinerii, care cunoșteau datina statornicită inelului, dorind fiecare să se învrednicească de cinstirea celorlalți frați, își rugau care mai de care părintele, care era bătrân, că de va fi să moară, să le lase inelul. Omul nostru, care îi iubea la fel de mult pe toți trei și nu știa nici el măcar pe care să-l aleagă pentru a-l face moștenitorul inelului – făgăduit de el fiecăruia în parte – chibzui să facă în așa fel, încât să-i mulțumească pe toți trei și pentru aceasta porunci în mare taină unui meșter iscusit să-i mai facă încă două inele la fel; inelele fură lucrate cu atâta meșteșug, încât nici măcar el, care poruncise să le facă, nu putea decât cu mare anevoie să le mai deosebească de cel adevărat. Apoi, ajungându-l ceasul morții, dădu fiecărui fiu câte un inel. După moartea bătrânului, feciorii, dorindu-și fiecare pentru sine moștenirea și loculde cinste în familie, ajunseră la sfadă și în cele din urmă, fiecare își scoase inelul său și-l arătă celorlalți, drept mărturie a dreptății sale. Dovedindu-se inelele toate ca unul și unul ca toate și fiind cu neputință să-l cunoști pe cel adevărat, nu se putu ști, și nici până azi nu se știe, care din feciori era adevăratul moștenitor. Același lucru îl spun și eu, stăpâne, despre cele trei legi încredințate celor trei popoare de către Dumnezeu-Tatăl și despre ce m-ai întrebat înainte: fiecare din ele socotește că și-a primitadevărata moștenire și adevărata lege cu dreptele-i porunci; dar care e poporul ce într-adevăr le-a moștenit nici astăzi nu se știe, ca și-n povestea celor trei inele.
Saladin își dădu seama că evreul izbutise să scape cu multă îndemânare din cursa pe care i-o întinsese; de aceea hotărî să-i mărturisească fără înconjur impasul în care se afla, doar-doar se va învoi să-i sară într-ajutor. Și făcu întocmai, arătându-i unde anume ar fi vrut să ajungă, dacă răspunsul lui n-ar fi fost atât de îndemânatic. Evreul îi dădu de bunăvoie toți banii ceruți, iar Saladin la timpul său îl mulțumi și el, plătindu-și datoria cu vârf și îndesat; ba pe deasupra îl mai și dărui împărătește, și câte zile avu și-l socoti prieten, ținându-și-l în preajmă cu cinste și mărire.”
Giovanni Boccaccio, ”Decameronul”