“C-un zâmbet îndrăzneţ privesc în mine şi inima mi-o prind de mână. Tremurând îmi strâng comoara la ureche şi ascult. Îmi pare că ţin în mâini o scoică, în care prelung şi neînţeles răsună zvonul unei mări necunoscute. O, voi ajunge, voi ajunge vreodat’ pe malul acelei mări, pe care azi o simt, dar nu o văd ?” Lucian Blaga, ”Scoica”
”Numai pe tine te am trecătorul meu trup și totuși flori albe și roșii, eu nu-ți pun pe frunte și-n plete, căci lutul tău slab mi-e prea strâmt pentru strașnicul suflet ce-l port. Dați-mi un trup voi munților, mărilor, dați-mi alt trup să-mi descarc nebunia în plin! Pământule larg fii trunchiul meu, fii pieptul acestei năpraznice inimi, prefă-te-n lăcașul furtunilor, cari mă strivesc, fii amfora eului meu îndărătnic! Prin cosmos auzi-s-ar atuncia măreții mei pași și-ar apare năvalnic și liber cum sunt, pământule sfânt. Când aș iubi, mi-aș întinde spre cer toate mările ca niște vânjoase, sălbatice brațe fierbinți, spre cer să-l cuprind, mijlocul să-i frâng să-i sărut sclipitoarele stele. Când aș urî, aș zdrobi sub picioarele mele de stâncă bieți sori călători și poate-aș zâmbi. Dar numai pe tine te am trecătorul meu trup.” Lucian Blaga, ”Dați-mi un trup voi munților”
“Ţin locul unei pietre din pavaj, Am ajuns aici Printr-o regretabilă confuzie. Au trecut peste mine Maşini mici, Autocamioane, Tancuri Şi tot felul de picioare. Am simţit soarele până la osii, Şi luna Pe la miezul nopţii. Norii mă apasă cu umbra lor, De evenimente grele Şi importante Am făcut bătături. Şi cu toate că-mi suport Cu destul stoicism Soarta mea de granit, Câteodată mă pomenesc urlând : Circulaţi numai pe partea carosabilă A sufletului meu, Barbarilor!” Marin Sorescu
”Blocat de viruși recurenți Ținut ca la închisoare Din drag scrijind pentru studenți Am scris: Eliberare! Cum soarta a zâmbit mereu La omul singuratic, Un dar primit la rândul meu M-a scos de pe jăratic. Minune-nfiripată din tainele gândirii Copila zămislită in tehnica luminii A rupt din lanțuri grele lacătul tăcerii Comunicând iubirea în zborul primăverii.” Nicolae Frigioiu
”Când priveşti oglinda mării, Vezi în ea Ţărmuri verzi şi cerul serii, Nor şi stea. Unda-n plesnetul ei geme Şi Eol Sună-n papura ce freme Barcarol. Un minut dacă te-ai pierde, Tu, măcar, Sub noianul mării verde Şi amar, Colo-n umeda-i pustie, Ca-n sicriu, Te-ai simţi pe vecinicie Mort de viu. Vezi pe buza mea pălită Un surâs, Vezi pe fruntea-mi liniştită Dulce vis, Şi al luncei vânt de vară Călduros Cântă-n lira mea amară Languros. De-ai pătrunde c-o privire Al meu sân, Să vezi marea-i de mâhnire Şi venin, Ai cunoaşte-atuncea bine Traiul meu: Suflet mort, zâmbiri senine — Iată eu.” Mihai Eminescu, ”Când privești oglinda mării”
“Un fir de paianjen Atârnă de tavan. Exact deasupra patului meu. În fiecare zi observ Cum se lasă tot mai jos. Mi se trimite și Scara la cer – zic, Mi se aruncă de sus. Deși am slăbit îngrozitor de mult Sunt doar fantoma celui ce am fost Mă gândesc că trupul meu Este totuși prea greu Pentru scara asta delicată. – Suflete, ia-o tu înainte. Pâș! Pâș!” Marin Sorescu, ”Scara la cer”
„Când îndrăgostiţii au luat peste tot foc, Se prind de mână Şi se aruncă amândoi Într-o verighetă Cu apă puţină. Este o cădere importantă în viaţă Şi ei zâmbesc fericiţi Şi au braţele pline de flori Şi alunecă duios Şi alunecă măreţ pe jos, Strigându-se pe nume ziua Şi auzindu-se noaptea. De la o vreme Li se amestecă ziua cu noaptea, Într-un fel de tristeţe deasă… Verigheta răspunde Tocmai pe tărâmul celălalt. Acolo este o plajă mare Plină cu oase îmbrăţişate, Care dorm cu albul lor ostenit, Ca nişte scoici frumoase Care s-au iubit toată marea.” (Baladă de Marin Sorescu)
”Nu știu ce am, Că nu dorm când dorm Nu știu ce am, Că nu sunt treaz, Când stau de veghe. Nu știu ce am, Că nu ajung nicăieri, Când merg. Nu știu ce am, Că stând pe loc Sunt, hăt, departe. Doamne, din ce fel de humă M-ai luat în palmele tale calde Și cu ce fel de salivă Ai amestecat și-ai frământat huma-mi? De nu știu ce am Că exist, Nu știu ce am Că nu mai am nimic, Decât pe tine.” Marin Sorescu, ”Ceva ca rugăciunea”
“Câtă vreme n-a venit M-am uitat cu dor în zare. Orele şi-au împletit Firul lor cu firul mare. Şi acum c-o văd venind Pe potecă solitară, De departe, simt un jind Şi-as voi să mi se pară.” Tudor Arghezi, ”Cuvinte potrivite. Flori de mucigai”
“Here is a story that’s stranger than strange. Before we begin you may want to arrange: a blanket, a cushion, a comfortable seat, and maybe some cocoa and something to eat. I’ll warn you, of course, before we commence, my story is eerie and full of suspense, brimming with danger and narrow escapes, and creatures of many remarkable shapes. Dragons and ogres and gorgons and more, and creatures you’ve not even heard of before. And faraway places? There’s plenty of those! (And menacing villains to tingle your toes.) So ready your mettle and steady your heart. It’s time for my story’s mysterious start…” Robert Paul Weston, ”Zorgamazoo”
”Poate la colţ aşteaptă şi-acum ca în trecut O poartă mai ascunsă, un drum necunoscut, Pe unde-am fost odată, acum nici nu mai ştiu, De unde o să vină când singur o să fiu Pe lungi cărări tăcute ce trec şerpuitoare De la Apus de Lună la Răsărit de Soare.” Şi parcă răspunzându-i de jos din vale, se auziră nişte glasuri care cântau şi ele, urcând pe acelaşi drum: ”De-aceste-ndepărtate meleaguri, noi, cei vii, Ca de lumini de stele pe rând ne-om aminti Pe sub copaci în foşnet şi clătinări de sus, Peste oglinda Mării încinse la Apus.” J.R.R. Tolkien, ”Stăpânul inelelor”, vol. III, ”Întoarcerea regelui”
“[The Old Astronomer to His Pupil] Reach me down my Tycho Brahe, I would know him when we meet, When I share my later science, sitting humbly at his feet; He may know the law of all things, yet be ignorant of how We are working to completion, working on from then to now. Pray remember that I leave you all my theory complete, Lacking only certain data for your adding, as is meet, And remember men will scorn it, ‘tis original and true, And the obloquy of newness may fall bitterly on you. But, my pupil, as my pupil you have learned the worth of scorn, You have laughed with me at pity, we have joyed to be forlorn, What for us are all distractions of men’s fellowship and smiles; What for us the Goddess Pleasure with her meretricious smiles. You may tell that German College that their honor […]
“Greu e totul, timpul, pasul. Grea-i purcederea, popasul. Grea e pulberea și duhul, Greu pe umeri chiar văzduhul. Greul cel mai greu, mai mare, fi-va capătul de cale. Să mă-mpace cu sfârșitul Cântă-n vatră greierușa: Mai ușoară ca viața e cenușa, e cenușa.” Lucian Blaga, „Luntrea lui Caron”
”Şi cu acel smerit surâs, Cu acea blândă faţă, Să faci din viaţa mea un vis, Din visul meu o viaţă. Să mi se pară cum că creşti De cum răsare luna, În umbra dulcilor poveşti Din nopţi o mie una. Era un vis misterios Şi blând din cale-afară, Şi prea era detot frumos De-au trebuit să piară. Prea mult un înger mi-ai părut Şi prea puţin femeie, Ca fericirea ce-am avut Să fi putut să steie. Prea ne pierdusem tu şi eu În al ei farmec poate, Prea am uitat pe Dumnezeu, Precum uitarăm toate. Şi poate că nici este loc Pe-o lume de mizerii Pentr-un atât de sfânt noroc Străbătător durerii!” Mihai Eminescu, ”S-a dus amorul” (fragment) 1883, 24 Aprilie / 6 Mai
”De ce pana mea rămâne în cerneală, mă întrebi? De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi? De ce dorm, îngrămădite între galbenele file, Iambii suitori, troheii, săltăreţele dactile? Dacă tu ştiai problema astei vieţi cu care lupt, Ai vedea că am cuvinte pana chiar să o fi rupt, Căci întreb, la ce-am începe să-ncercăm în luptă dreaptă A turna în formă nouă limba veche şi-nţeleaptă? Acea tainică simţire, care doarme-n a ta harfă, În cuplete de teatru s-o desfaci ca pe o marfă, Când cu sete cauţi forma ce să poată să te-ncapă, Să le scrii, cum cere lumea, vro istorie pe apă? Însă tu îmi vei răspunde că e bine ca în lume Prin frumoasă stihuire să pătrunză al meu nume, Să-mi atrag luare-aminte a bărbaţilor din ţară, Să-mi dedic a mele versuri la cucoane, bunăoară, Şi dezgustul meu din suflet să-l împac prin a mea […]
”O, îndulceşte-ţi ochii tăi, iubită, O, însenină faţa ta de nea. Nu ştii că-n piept inima mea rănită Tresare-adânc la întristarea ta? Tresare-adânc, tresare-adânc, iubită — Oh, în zadar mi-ncreţi tu fruntea ta. Durerea chiar de-o simulezi — eu simt Fiori adânci în pieptul meu trezind. Ah! cât eşti tu de mândră şi frumoasă Când râzi, când plângi, când mă săruţi, când — ah! Cuprind în mâini eu capul tău — geloasă! — Şi sărut ochii-ţi plini de lacrimi, ah! Ei strălucesc ca stelele focoase Ce-ntr-a junie-mi noapte lumina! Şi te iubesc, şi te sărut, te-ador, Amorul meu, nespusul meu amor! O, nu-mi muri, o, nu-mi muri, iubită, C-atunci în veci prin noapte-aş rătăci — Mi-aş sfărma viaţa-n jalea cea cumplită Şi de durere n-aş putea muri. Aş purta-n timp inima-ncremenită, Cu ochii stinşi, şi gura-ar amuţi. Durerea ta m-ar face să trăiesc, Ca să trăiesc, ca să înnebunesc. Aşteaptă […]
”Iubită dulce, o, mă lasă Să privesc faţa-ţi, ochiul tău ceresc, Să mângâi păru-ţi d-aùree mătase, Privindu-te, de-amor să-nebunesc! Ah, braţul tău rotund e alb — se lasă Cu graţie pe umerii-mi — privesc În ochii tăi, în faţa ta — în gura jună, S-ascult uimit la vorba ta nebună! Nebună, că nu are şir şi minte, Ci graţie ş-amor copilăros, La gura ta, care zâmbind îmi minte Spre-a coperi misterul cel duios, Ce-mi spune nu — când da ochiu-ţi fierbinte Din genele-i îmi spune voluptos — Ah, tot amorul meu, copil în raze, E concentrat în fiinţa-ţi luminoasă! Surâsul tău o rază e de soare, Şi ochii tăi sunt stele-n noaptea mea, Şi sânul tău de vergină, ninsoare, Ce lin l-acoperi tu cu mâna ta, Când tremurând priveşti şi zâmbitoare La-a lui dulci flori ce cresc alăturea — Şi sărutarea ta — oh, spune, spune Cu ce s-aseamăn dulcea-acea […]
